„Spe Salvi”, enciclica Papei despre speranţa creştină

30.11.2007, Vatican (Catholica) - A doua enciclică a Papei Benedict al XVI-lea, „Spe Salvi”, care este dedicată temei speranţei creştine, a fost dată publicităţii astăzi. Documentul – cu o introducere şi opt capitole – începe cu un citat din Scrisoarea Sfântului Paul către Romani: „spe salvi facti sumus” (în speranţă am fost mântuiţi). Titlurile capitolelor sunt următoarele: „1. Credinţa este Speranţă; 2. Conceptul de speranţă bazată pe credinţă în Noul Testament şi Biserica primară; 3. Viaţa veşnică – ce este?; 4. Este speranţa creştină individualistă?; 5. Transformarea credinţei-speranţei creştine în vremurile moderne; 6. Adevărata formă a speranţei creştine; 7. `Contexte` pentru învăţarea şi practicarea speranţei: i) Rugăciunea ca şcoală a speranţei, ii) Acţiunea şi suferinţa ca şi context de învăţare a speranţei, iii) Judecata ca şi context de învăţare şi practicare a speranţei; 8. Maria, Steaua Speranţei.”

Sfântul Părinte explică în introducerea sa faptul că „în conformitate cu credinţa creştină, `răscumpărarea` – mântuirea – nu este pur şi simplu dată. Răscumpărarea ne este oferită în sensul că am primit speranţa, o speranţă demnă de încredere, în virtutea căreia putem face faţă prezentului nostru: prezentul, chiar dacă este dificil, poate fi trăit şi acceptat dacă el conduce spre un scop, dacă putem fi siguri de acest scop şi dacă acest scop este suficient de mare pentru a justifica efortul călătoriei.” De aici „un semn distinctiv al creştinilor” este „faptul că ei au un viitor: […] ei ştiu […] că vieţile lor nu se vor sfârşi în nimic. […] Evanghelia nu este o simplă comunicare a unor lucruri care pot fi cunoscute – este o comunicare care face lucrurile să se întâmple şi care schimbă viaţa. Poarta întunecată a timpului, a viitorului, a fost deschisă. Cel care are speranţă trăieşte diferit; cel care speră a primit darul unei noi vieţi.”

„A ajunge să îl cunoşti pe Dumnezeu – adevăratul Dumnezeu – înseamnă a primi speranţa.” Aceasta au înţeles-o bine primii creştini, precum efesenii care înainte să îl întâlnească pe Cristos aveau mulţi zei dar „erau fără speranţă”. Problema cu care se confruntă cei care sunt creştini de mult timp, afirmă Sfântul Părinte, este aceea că ei „aproape au încetat să mai remarce că avem speranţa care vine dintr-o întâlnire reală cu acest Dumnezeu”. Papa aminteşte că Isus „nu a adus un mesaj al unei revoluţii sociale”, asemenea lui Spartacus, şi „nu s-a angajat într-o luptă de eliberare politică, asemenea lui Barabas”. El a adus „ceva total diferit: […] o întâlnire cu Dumnezeul cel viu, […] o întâlnire cu o speranţă mai puternică decât suferinţele sclaviei, o speranţă care a transformat aşadar viaţa şi lumea din interior, […] chiar dacă structurile externe au rămas nemodificate.”

Cristos ne face liberi cu adevărat. „Noi nu suntem sclavii universului” sau ai „legilor materiei şi evoluţiei”. Noi suntem liberi deoarece „raiul nu este gol”, deoarece Domnul Universului este Dumnezeu „care în Isus s-a revelat pe Sine ca Iubire”. Cristos este „adevăratul filosof” care „ne spune cine este omul cu adevărat şi ce trebuie să facă omul pentru a fi cu adevărat om”. El ne arată „calea dincolo de moarte; doar cineva capabil să facă aceasta este cu adevărat un învăţător al vieţii”. El ne oferă o speranţă care este, în acelaşi timp, aşteptare şi prezenţă deoarece „faptul că acest viitor există schimbă prezentul”.

Papa remarcă faptul că „probabil mulţi oameni resping astăzi credinţa pur şi simplu pentru că nu găsesc atractive perspectivele vieţii veşnice. […] Criza actuală a credinţei”, continuă el, „este în esenţă o criză a speranţei creştine. […] Refacerea paradisului pierdut nu mai este aşteptată dinspre credinţă”, ci din progresul tehnic şi ştiinţific de unde, se crede, va apare „împărăţia omului”. Speranţa devine deci „credinţă în progres” cu doi stâlpi de temelie: raţiunea şi libertatea care „par a garanta în sine, în virtutea bunătăţii lor intrinsece, o nouă şi perfectă comunitate umană”.

Papa menţionează „două etape esenţiale în realizarea politică a acestei speranţe”: revoluţia franceză şi cea marxistă. În faţa revoluţiei franceze, „Europa Iluminismului […] a provocat o nouă reflecţie asupra raţiunii şi libertăţii”, în timp ce revoluţia proletară a lăsat în urmă „o distrugere înspăimântătoare”. Eroarea fundamentală a lui Marx a fost acea că „a uitat omul şi a uitat libertatea omului. […] El a crezut că odată ce economia este pusă pe făgaşul cel bun, totul va merge automat pe calea cea bună. Eroarea lui reală este materialismul. […] Să o spunem mai simplu: omul are nevoie de Dumnezeu, altfel rămâne fără speranţă. […] Omul nu poate fi răscumpărat pur şi simplu” de o structură externă, „omul este răscumpărat de iubire”, o iubire necondiţionată, absolută: „Marea şi adevărată speranţă a omului, care rămâne fermă în ciuda tuturor dezamăgirilor, poate fi doar Dumnezeu – Dumnezeu care ne-a iubit şi continuă să ne iubească până la sfârşit.”

Papa identifică apoi patru „contexte” pentru învăţarea şi practicarea speranţei. Primul dintre acestea este rugăciunea. „Când nimeni nu mă mai ascultă, Dumnezeu mă ascultă totuşi. […] Când nu este nimeni să mă mai ajute, […] El mă poate ajuta.” Alături de rugăciune este acţiunea: „Speranţa într-un sens creştin este mereu şi speranţă pentru alţii. Este o speranţă activă, în care ne luptăm […] pentru o lume mai luminoasă şi mai umană”. Şi totuşi doar dacă ştiu că „propria mea viaţă şi istoria în general […] sunt susţinute de puterea indestructibilă a Iubirii” voi putea „să continui mereu să sper”.

Suferinţa este un alt „context” pentru învăţarea speranţei. „Cu siguranţă trebuie să facem tot ce putem pentru a reduce suferinţa”, dar „nu prin evitarea sau fuga de suferinţă suntem vindecaţi, ci mai degrabă prin capacitatea noastră de a o accepta, de a ne maturiza prin ea şi de a-i găsi semnificaţia prin comuniunea cu Cristos, care a suferit cu iubire infinită”. Un alt aspect fundamental este acela al suferinţei cu ceilalţi şi pentru ceilalţi. „O societate incapabilă să îi accepte pe membrii ei aflaţi în suferinţă […] este o societate crudă şi inumană”, scrie Pontiful.

În fine, un alt „context” de învăţare a speranţei este Judecata lui Dumnezeu. „Există o înviere a trupului. Există dreptate. Există o `anulare` a suferinţelor din trecut, o reparare care aşează lucrurile la locul lor”. Papa scrie despre convingerea sa „că problema dreptăţii constituie argumentul esenţial, sau oricum argumentul cel mai puternic, în favoarea credinţei în viaţa veşnică.” Este într-adevăr imposibil „ca nedreptatea istoriei să aibă ultimul cuvânt. […] Dumnezeu este dreptate şi creează dreptate. […] Iar în dreptatea Lui este de asemenea har. […] Harul nu anulează dreptatea. […] Făcătorii de rele, în cele din urmă, nu stau la masa ospăţului veşnic alături de victimele lor fără nici o diferenţă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”