Papa Francisc: Nimeni nu poate merge cu fidelitate pe drumul credinței de unul singur
28.01.2017, Vatican (Catholica) - Sâmbătă, 28 ianuarie 2017, Papa Francisc le-a subliniat persoanelor consacrate importanța la a avea o călăuzire solidă în viața spirituală, deoarece nimeni nu poate rămâne fidel mult timp fără ajutor. „Noi toți cei consacrați, tineri și mai puțin tineri, avem nevoie de un ajutor adecvat pentru momentul uman, spiritual și vocațional pe care-l trăim”. Pontiful a insistat pe nevoia unei pregătiri adecvate a însoțitorilor spirituali, deoarece „este greu să ne menținem fideli mergând singuri, sau mergând cu călăuzirea unor frați și surori care nu sunt capabili de ascultare atentă și răbdătoare, sau care nu au o experiență adecvată de viață consacrată”.
Folosind ca exemplu imaginea lui Isus și a discipolilor pe drumul spre Emaus, Papa a spus că este nevoie de îndrumători spirituali care sunt „experți în căile lui Dumnezeu” și capabili „să-i însoțească pe drumul vieții și în momentul dezorientării și să reaprindă în ei credința și speranța prin Cuvânt și Euharistie”. „Aceasta este misiunea delicată și angajantă a unui însoțitor… În timp ce trebuie să evităm orice modalitate de însoțire care să creeze dependențe, care să ocrotească, să controleze sau să facă infantili, nu putem să ne resemnăm să mergem singuri, este nevoie de o însoțire apropiată, frecventă și pe deplin adultă. Toate acestea vor folosi la asigurarea unui discernământ continuu care să ducă la descoperirea voinței lui Dumnezeu, la căutarea a tot ceea ce este plăcut Domnului.”
Papa Francisc le-a vorbit participanților la plenara anuală a Congregației pentru Institutele de Viață Consacrată și Societățile de Viață Apostolică, întrunire care în acest an a reflectat asupra temei fidelității și a abandonării vieții consacrate. În discursul său, Sfântul Părinte a arătat că fidelitatea este adesea „pusă la încercare”. „Suntem în fața unei ‘hemoragii’ care slăbește viața consacrată și viața însăși a Bisericii. Abandonurile în viața consacrată ne preocupă. Este adevărat că unii părăsesc printr-un act de coerență, pentru că recunosc, după un discernământ serios, că nu au avut niciodată vocație; însă alții, cu trecerea timpului, încalcă fidelitatea, de multe ori numai la câțiva ani după voturile perpetue. Ce s-a întâmplat?”
Motivele pentru aceasta au de-a face cu faptul că trăim într-un timp „care este o schimbare de epocă și nu numai o epocă de schimbare, în care este dificil să se asume angajamente serioase și definitive… Trăim cufundați în așa-numita cultură a fragmentului, a provizoriului, care poate conduce la trăirea ‘a la carte’ și la a fi sclavi ai modelor. Această cultură induce nevoia de a avea mereu ‘porți laterale’ deschise spre alte posibilități, alimentează consumismul și uită frumusețea vieții simple și austere, provocând de multe ori un mare gol existențial.” În acest context, Pontiful a subliniat cât este de important pentru o persoană ca mai întâi să se lase evanghelizată pentru a se angaja după aceea în evanghelizare.
Papa Francisc a indicat spre numeroșii tineri „foarte generoși, solidari și angajați la nivel religios și social; tineri care caută o adevărată viață spirituală; tineri cărora le este foame de ceva diferit de ceea ce oferă lumea. Există tineri minunați și nu sunt puțini. Însă și printre tineri există multe victime ale logicii mondenității, care se poate sintetiza astfel: căutarea succesului cu orice preț, a banului ușor și a plăcerii ușoare. Această logică seduce și mulți tineri. Angajarea noastră nu poate să fie alta decât să stăm alături de ei pentru a-i molipsi cu bucuria Evangheliei și a apartenenței la Cristos. Această cultură trebuie evanghelizată dacă dorim ca tinerii să nu eșueze.”
Sfântul Părinte a mai vorbit despre un alt factor care afectează fidelitatea vocațională și care vine chiar din cadrul vieții consacrate: contra-mărturia unor membri ai comunității. „Aceste situații, printre altele, sunt: rutina, oboseala, povara gestionării structurilor, diviziunile interne, căutarea puterii – cățărătorii -, o manieră lumească de a conduce institutele, o slujire a autorității care uneori devine autoritarism și alteori un ‘lasă așa’. Dacă viața consacrată dorește să mențină misiunea sa profetică și fascinația sa, continuând să fie școală de fidelitate pentru cei de aproape și pentru cei de departe, trebuie să mențină prospețimea și noutatea centralității lui Isus, atracția spiritualității și forța misiunii, să arate frumusețea urmării lui Cristos și să iradieze speranță și bucurie.”
A mai subliniat, așa cum face adesea, importanța vieții fraterne în comunitate, „alimentată de rugăciunea comunitară, de lectura rugătoare a Cuvântului, de participarea activă la Sacramentele Euharistiei și Reconcilierii, de dialogul fratern și de comunicare sinceră dintre membrii săi, de corectarea fraternă, de milostivirea față de fratele sau sora care păcătuiește, de împărtășirea responsabilităților”. „De reînnoirea vieții fraterne în comunitate depinde mult rezultatul pastorației vocaționale, faptul de a putea spune ‘veniți și vedeți’ (cf. Ioan 1,39) și perseverența fraților și a surorilor tineri și mai puțin tineri. Pentru că atunci când un frate sau o soră nu găsește sprijin pentru viața sa consacrată în cadrul comunității, va merge să-l caute în afară, cu tot ceea ce comportă aceasta”.
