Mons. Barba: Totul pornește și totul duce la Paște
10.04.2017, Roma (Catholica) - Paștele este sărbătoarea cea mai veche din anul liturgic și duminica este Paștele săptămânii, care ritmează timpul vieții creștine. De aici pornește Maurizio Barba, profesor de liturgie la Institutul Liturgic Pontifical din Ateneul Pontifical „Sfântul Anselm”, care trasează pentru agenția SIR o frescă a riturilor din Săptămâna Sfântă și centralitatea lor în viața credincioșilor. „Totul pornește și totul duce la Paște”, explică expertul: liturgia este viață și viața este testul liturgiilor noastre. Interviul a fost tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
– În primele secole ale vieții Bisericii Paștele era, ca să spunem așa, „totul”, sărbătoarea creștină prin excelență. Ce itinerar schițează astăzi riturile liturgice din Săptămâna Sfântă?
– Până în secolul al treilea, în istoria Bisericii, Paștele era unica sărbătoare anuală a comunității creștine. De aici pregnanța sa teologică: cea mai importantă celebrare liturgică pentru creștini este aceea în care se comemorează Pătimirea, Moartea și Învierea lui Cristos, care este din punct de vedere evanghelic centrul credinței noastre: „Dacă Cristos n-ar fi înviat, zadarnică ar fi credința noastră”, scrie Sfântul Paul. Aceasta înseamnă că nu numai Paștele, ci fiecare celebrare are în centru misterul atotcuprinzător a vieții lui Cristos și trimite la proiectul de mântuire al Tatălui, care a mântuit omenirea trimițându-l pe Fiul Său să împlinească acest proiect. Deoarece evanghelizarea este centrală în viața noastră de credință, Paștele și toate riturile din Săptămâna Sfântă sunt evenimentul central al anului liturgic. Totul pornește și totul duce la Paște, care este celebrare de-a lungul întregului an liturgic: prin riturile din Triduum-ul Pascal – Vinerea Sfântă, Sâmbăta Sfântă și Duminica de Paște – Biserica retrăiește evenimentul central al credinței noastre.
– În predicile pentru Joia Sfântă, Papa Francisc nu pierde ocazia pentru a vorbi despre ungerea sacerdotală ca un „untdelemn” care trebuie să se răspândească până la periferii, pentru a alunga ispita „mondenității”…
– Papa Francisc, în linie cu predecesorii săi, se oprește asupra identității preotului, care rămâne mereu aceeași. Însă ceea ce mi se pare original și semnificativ pentru timpul pe care îl trăim este că Papa vrea să conștientizăm și mai mult raportul dintre slujirea sacerdotală și viață. Aceasta este liturgia: nu este numai ceremonie, este invitație mântuitoare a lui Dumnezeu care se face vizibil prin rituri, prin celebrare, și care merge până la viața omului. Liturgia este actul cu care este sfințit omul. Însă acesta este numai primul pas: când Dumnezeu ajunge la viața mea, nu o atinge și gata, o atinge și o învie, pentru ca să devină cult plăcut lui Dumnezeu. Viața este testul cel mai autentic și eficace ale celebrărilor noastre: dacă lipsește rezultatul operativ, liturgiile sunt numai ceremonii sterile. Papa Francisc este în linie cu tradiția Bisericii și cu catehezele mistagogice ale părinților Bisericii, pentru care raportul dintre celebrare și viață este decisiv pentru înțelegerea și a celebrării liturgice. Ritul este un element care face parte din celebrare, dar nu este ținta ultimă a celebrării: este un mijloc care ne ajută să ajungem la obiectivul conformării cu Cristos. Când ritul este scop în sine, devine în schimb ceremonialism, ritualism steril.
– Via Crucis este un rit foarte simțit în Bisericile noastre locale: cât este „devoționism” și cât este împărtășire a valorii răscumpărătoare a suferinței, într-o lume care tinde să înlăture această dimensiune a vieții?
– Încă din Evul Mediu, riturile din Săptămâna Sfântă au fost stimulent pentru evlavia populară, în timpuri în care nimeni nu reușea să înțeleagă latina. Cu timpul, s-au creat două șine paralele: liturgia și evlavia populară, care în schimb trebuie să meargă împreună. Via Crucis, îndeosebi, ne face să reflectăm asupra valorii răscumpărătoare a suferinței, într-un context în care se realizează un proces aproape anestezic al conștiințelor, care tinde să îndepărteze, să ascundă și să înlăture suferința și moartea. În contextul socio-cultural de astăzi, care este în mod fundamental atent la productivitate, asistăm la un lent și progresiv proces de fărâmițare a vieții umane, care ajunge să facă inuman ceea ce mai rămâne uman. Suntem pradă aproape a unei schizofrenii: pe de o parte, cultura productivității tinde să ascundă moartea, suferința și semnele lor, pe de altă parte pune în act o spectacularizare mediatică a suferinței și a morții în toată cruzimea și realismul lor, pentru că face audiență. Este contradicția internă a societății noastre. În schimb, creștinul știe că suferința și moartea sunt semne profetice, care se umplu de sens propriu grație misterului pascal al lui Cristos. Când suferința și moartea sunt închise în ele însele, duc la disperare, dar dacă sunt deschise la un orizont de viață deschid la speranță. Și orizontul este viața veșnică, acea viață inaugurată de Răstignitul Înviat, care nu întâmplător învie cu același trup al Său, glorios și, în același timp, marcat de suferință.
