„Cu faţa spre răsărit” în Liturghie
04.11.2007, Roma (Catholica) - Afirmaţiile că preotul care celebrează forma veche a Liturghiei stă „cu spatele la credincioşi” pierde din vedere esenţialul, declară pr. Uwe Michael Lang. Poziţia „ad orientem”, sau „cu faţa spre răsărit”, este legată de a avea o orientare comună pentru rugăciunea liturgică, adaugă el. Ultimul număr din revista Lumea Catholica a publicat un interviu cu autorul lucrării „Întoarcerea către Domnul: orientarea în rugăciunea liturgică”. Reproducem o parte din interviu, invitându-vă să îl citiţi integral la adresa www.lumea.catholica.ro.
– Cum s-a dezvoltat în Biserica primară practica celebrării Liturghiei „ad orientem”, sau „cu faţa spre răsărit”? Care este semnificaţia ei teologică?
– În majoritatea marilor religii, poziţia adoptată în rugăciune şi planurile generale ale lăcaşelor de cult sunt determinate de o „direcţie sacră”. Direcţia sacră în iudaism este spre Ierusalim sau, mai exact, spre prezenţa Dumnezeului transcendent în Sfânta Sfintelor din Templu, după cum se arată în Daniel 6,11. Chiar şi după distrugerea Templului, obiceiul întoarcerii spre Ierusalim a fost păstrat în liturgia sinagogii. În acest fel îşi exprimau evreii speranţa lor escatologică în venirea Mesiei, reconstruirea Templului şi adunarea poporului lui Dumnezeu din diaspora.
Primii creştini nu se mai întorceau către Ierusalimul pământesc, ci către noul Ierusalim ceresc. Ei aveau convingerea fermă că atunci când Cristos cel Înviat va veni din nou în slavă, îi va aduna pe cei credincioşi Lui în această cetate cerească. Ei vedeau în răsăritul soarelui un simbol al Învierii şi al celei de-a Doua Veniri, şi era de la sine înţeles pentru ei să se roage cu faţa în această direcţie. Există dovezi puternice ale rugăciunii spre răsărit în majoritatea părţilor lumii creştine începând din secolul al II-lea.
În Noul Testament, semnificaţia specială a orientării spre răsărit pentru cult nu este explicită. Cu toate acestea, tradiţia a găsit multe referinţe biblice pentru acest simbolism, de exemplu: „soarele dreptăţii” din Maleahi 3,20; „Răsăritul cel de Sus” din Luca 1,78; îngerul care se ridică de la răsăritul soarelui cu sigiliul Dumnezeului celui viu din Apocalips 7,2; şi imaginile cu lumina din Evanghelia Sf. Ioan. În Matei 24,27-30, semnul venirii Fiului Omului cu putere şi mare slavă, ca un fulger care apare la răsărit şi luminează până la apus, este crucea. Există o legătură strânsă între rugăciunea spre răsărit şi cruce; acest lucru este evident în secolul al IV-lea, dacă nu mai devreme.
În sinagogile din această perioadă, colţul în care se păstrau sulurile cu Torah indicau direcţia pentru rugăciune spre Ierusalim. În rândul creştinilor, a devenit un obicei general să se marcheze direcţia pentru rugăciune cu o cruce pe peretele dinspre răsărit în absidele bazilicilor precum şi în încăperi private, de exemplu ale călugărilor şi pustnicilor. Spre sfârşitul primului mileniu, teologi provenind din diferite tradiţii arată că rugăciunea cu faţa spre răsărit este una dintre practicile care deosebesc creştinismul de alte religii: evreii se roagă spre Ierusalim, musulmanii se roagă spre Mecca, dar creştinii se roagă spre răsărit.
– În alte rituri ale Bisericii Catolice se foloseşte poziţia liturgică „ad orientem”?
– A sta „cu faţa spre răsărit” în rugăciunea liturgică este parte a tradiţiilor bizantină, siriană, armeană, coptă şi etiopiană. Se practică încă în majoritatea riturilor răsăritene, cel puţin în timpul rugăciunii euharistice. Doar câteva Biserici Catolice Răsăritene – de exemplu, cea Maronită şi cea Siro-Malabareză – au adoptat nu de mult „Liturghia cu faţa la popor”, dar acest lucru se datorează influenţei apusene moderne şi nu este în conformitate cu tradiţiile lor autentice. De aceea, Congregaţia Vaticanului pentru Bisericile Răsăritene a declarat în 1996 că tradiţia străveche a rugăciunii spre răsărit are o profundă valoare liturgică şi spirituală şi trebuie să fie păstrată în riturile răsăritene.
– Auzim adesea că „cu faţa spre răsărit” înseamnă că preotul celebrează „cu spatele la credincioşi”. Ce se întâmplă de fapt când preotul celebrează Liturghia „ad orientem”?
– Această expresie des auzită astăzi, că preotul „se întoarce cu spatele la popor”, pierde din vedere faptul esenţial că Liturghia este un act comun de cult în care preotul şi credincioşii împreună – reprezentând Biserica peregrină – se îndreaptă către Dumnezeul transcendent. Este vorba aici nu despre celebrarea „spre credincioşi” sau „cu spatele la credincioşi”, ci mai degrabă despre direcţia comună a rugăciunii liturgice. Aceasta este menţinută indiferent dacă altarul este sau nu orientat spre răsărit; în Apus, multe biserici construite începând din secolul al XVI-lea nu mai sunt „orientate” în sensul strict.
Orientându-se în aceeaşi direcţie cu credincioşii atunci când stă la altar, preotul conduce poporul lui Dumnezeu pe drumul lor de credinţă. Această îndreptare către Domnul a găsit o expresie sublimă în lăcaşele multor biserici din primul mileniu, unde reprezentări ale crucii sau ale lui Cristos în slavă ilustrează ţelul peregrinării pământeşti a adunării. A-l căuta pe Domnul păstrează viu caracterul escatologic al Euharistiei şi ne aminteşte că celebrarea sacramentului este o participare la liturgia cerească şi o garanţie a slavei viitoare în prezenţa Dumnezeului celui viu. Acest lucru dă Euharistiei măreţia sa, ferind comunitatea individuală de la a se închide în sine şi deschizând-o către adunarea îngerilor şi a sfinţilor din cetatea cerească.
