LC: Iubiţi-l pe Cristos cu inimă romană
25.10.2007, Bucureşti (Catholica) - După 1990 România a avut trei Nunţi Apostolici. Primul a fost ES John Bukovsky, timp de patru ani şi câteva luni; a urmat ES Janusz Bolonek, timp de trei ani şi câteva luni; apoi ES Jean-Claude Perisset care îşi încheie mandatul după nouă ani cât a fost reprezentantul Papei Ioan Paul al II-lea, apoi al Papei Benedict al XVI-lea, în România. La 1 ianuarie 1998, Guvernul României a revenit la vechea tradiţie ca Nunţiului Apostolic să-i fie recunoscută onoarea de Decan al Corpului Diplomatic. Acum Arhiepiscopul Jean-Claude Perisset se pregăteşte să fie reprezentantul Sfântului Părinte în chiar ţara de origine a acestuia: Germania. Excelenţa Sa a avut amabilitatea să ofere un interviu pentru Lumea Catholica. Reproducem primele întrebări şi răspunsuri, invitându-vă să citiţi textul integral în revista electronică.
– Excelenţă, aţi venit aici în 1998, cu câteva luni înaintea vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România. Aţi muncit mult pentru ca această vizită să devină realitate. Privind înapoi şi ştiind că aţi contribuit la un eveniment istoric, suntem siguri că simţiţi satisfacţie. Ce a reprezentat pentru Dvs acest eveniment?
– După cum am spus la puţin timp după vizita pastorală a Papei Ioan Paul al II-lea, aceasta a reprezentat pentru mine, ca şi pentru România, trei zile de har, nu doar pentru că Sfântul Părinte este unic în lume, ci datorită prezenţei lui strălucitoare. Pentru mine, reprezentantul său în România, vizita a fost ca un stimul pentru a-mi îndeplini mai bine sarcinile, pentru a face într-un fel prezentă în România persoana Episcopului Romei, ca centru vizibil al unităţii Bisericii. De fapt, în vizitele mele în toate Diecezele, parohiile, la întâlnirile culturale şi celelalte evenimente, am fost surprins să văd cât de mult este iubit şi ascultat Sfântul Părinte, cât de mult doresc oamenii să audă despre el. Când zilele pe pământ i s-au apropiat de sfârşit, am simţit aici îngrijorarea multora legat de sănătatea sa, dar şi de viitorul Bisericii. Funeraliile lui au fost o dovadă a acestei preocupări a oamenilor, nu doar din România ci din lumea întreagă.
– Acum, după atâţia ani, care este cea mai preţioasă amintire din vizita făcută de defunctul Pontif?
– Cel mai mult m-a impresionat tăcerea din cimitirul Bellu din Bucureşti, în dimineaţa zilei de sâmbătă, 8 mai 1999, când Papa Ioan Paul al II-lea a îngenuncheat în rugăciune pentru opt minute în faţa capelei, unde erau expuse portretele celor şapte Episcopi martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice. Am putut simţi profunda comuniune a Papei cu aceşti martiri, de înţeles dacă ne gândim că el însuşi a cunoscut ce înseamnă persecuţia sub regimul comunist. Apoi a urmat întâlnirea cu Cardinalul Alexandru Todea şi Sfânta Liturghie în rit bizantin în Catedrala Sf. Iosif.
– Excelenţa Dvs a fost Nunţiu în România timp de aproape nouă ani. Care credeţi că sunt provocările specifice pentru un Nunţiu în România?
– Provocările pentru un Nunţiu Apostolic în România sunt aceleaşi ca oriunde: să fie o „punte” validă între Sfântul Scaun şi Biserica Locală, precum şi în raport cu celelalte Biserici şi autorităţile civile. Reconstrucţia ţării în procesul de aderare la Uniunea Europeană, devenită fapt la 1 ianuarie 2007, a însemnat nu doar pentru societate în general dar şi pentru Biserică o lărgire a viziunii. A te simţi membru al unei societăţi mai largi – lucru natural pentru membrii Bisericii Catolice – înseamnă atât afirmarea propriei identităţi cât şi deschiderea faţă de noile stiluri de viaţă, faţă de noile idei, noile moduri de acţiune în societate. Astfel, această situaţie concretă a trebuit să fie asumată şi de Nunţiu, ca ambasador, ţinând cont de realitatea societăţii româneşti şi de misiunea pe care Biserica Catolică o are în această societate.
– România este prima ţară majoritar ortodoxă vizitată de un Papă după Marea Schismă. Dar România – ca şi Ucraina – este de asemenea şi ţara tensiunilor dintre ortodocşi şi greco-catolici. Credeţi că România poate împinge înainte sau înapoi dialogul ecumenic internaţional? Care poate fi contribuţia României?
– România a fost de-a lungul istoriei un puternic promotor al dialogului ecumenic, şi nu cred că dificultăţile concrete pe care le avem în această ţară, legate de restituirea bisericilor şi bunurilor care au aparţinut Bisericii Greco-Catolice înainte de scoaterea ei în ilegalitate de către regimului comunist, la 1 decembrie 1948, pot să aibă un impact decisiv asupra dialogului ecumenic general. Deschiderea României faţă de lumea occidentală reprezintă un plus într-un astfel de dialog, şi nu doar în raport cu Biserica Catolică. Acum, considerabila emigraţie a românilor în Occident, unde catolicii şi protestanţii şi-au deschis bisericile pentru ortodocşii români, reprezintă un nou mod de construire de legături între Bisericile noastre. Sperăm însă că la aceste gesturi se va răspunde cu reciprocitate şi aici, în România, acolo unde folosirea alternativă a unei biserici ar fi de folos catolicilor.
