Papa Francisc: Parabola semănătorului vorbește despre noi ca teren
16.07.2017, Vatican (Catholica) - În ritul latin, evanghelia zilei a fost cu foarte cunoscuta parabolă a semănătorului. Papa Francisc, în alocuțiunea dinaintea rugăciunii Angelus, a atras atenția că parabola „vorbește mai mult despre teren decât despre semănător”. A invitat la o introspecție, ca să identificăm „pietrele lenei” și „mărăcinii viciilor”. Iată alocuțiunea papală după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
Iubiți frați și surori, bună ziua!
Isus, când vorbea, folosea un limbaj simplu și se folosea și de imagini, care erau exemple luate din viața zilnică, în așa fel încât să poată fi înțeles de toți cu ușurință. Pentru aceasta îl ascultau cu plăcere și apreciau mesajul Său care ajungea direct în inima lor; și nu era acel limbaj complicat de înțeles, cel pe care îl foloseau învățătorii Legii din acel timp, care nu se înțelegea bine, dar care era plin de rigiditate și îi îndepărta pe oameni. Și cu acest limbaj Isus făcea să se înțeleagă misterul Împărăției lui Dumnezeu; nu era o teologie complicată. Și un exemplu este cel pe care astăzi îl aduce Evanghelia: parabola semănătorului.
Semănătorul este Isus. Observăm că El, cu această imagine, se prezintă ca unul care nu se impune, ci se propune; nu ne atrage cucerindu-ne, ci dăruindu-se: aruncă sămânța. El seamănă cu răbdare și generozitate cuvântul Său, care nu este o cușcă sau o capcană, ci o sămânță care poate să aducă rod. Și cum poate să aducă rod? Dacă noi o primim. De aceea parabola se referă mai ales la noi: de fapt, vorbește mai mult despre teren decât despre semănător. Isus efectuează, ca să spunem așa, o „radiografie spirituală” a inimii noastre, care este terenul pe care cade sămânța cuvântului. Inima noastră, ca un teren, poate să fie bună și atunci cuvântul aduce rod – și mult rod – dar poate să fie și dură, impermeabilă. Asta se întâmplă când auzim cuvântul, dar el sare peste noi, exact ca pe un drum: nu intră.
Între terenul bun și drum, asfalt – dacă noi aruncăm o sămânță pe „macadam” nu crește nimic – există însă două terenuri intermediare care, în diferite măsuri, putem să le avem în noi. Primul, spune Isus, este cel pietros. Să încercăm să ni-l imaginăm: un teren pietros este un teren „unde nu este mult pământ” (cf. v. 5), motiv pentru care sămânța încolțește, dar nu reușește să facă rădăcini adânci. Așa este inima superficială, care îl primește pe Domnul, vrea să se roage, să iubească și să dea mărturie, dar nu perseverează, obosește și nu „decolează” niciodată. Este o inimă fără grosime, unde pietrele lenei prevalează asupra pământului bun, unde iubirea este nestatornică și trecătoare. Dar cine-l primește pe Domnul numai atunci când îi convine, nu aduce rod.
Este apoi ultimul teren, cel cu spini, plin de mărăcini care sufocă plantele bune. Ce reprezintă acești mărăcini? „Grija acestei lumi și pofta amăgitoare a bogăției” (v. 22), așa spune Isus, în mod explicit. Mărăcinii sunt viciile care se bat cu Dumnezeu, care îi sufocă prezența: înainte de toate idolii bogăției lumești, faptul de a trăi cu aviditate, pentru ei înșiși, pentru avere și pentru putere. Dacă noi cultivăm acești mărăcini, sufocăm creșterea lui Dumnezeu în noi. Fiecare poate recunoaște micii sau marii săi mărăcini, viciile care locuiesc în inima sa, acei arbuști mai mult sau mai puțin înrădăcinați care nu-i plac lui Dumnezeu și împiedică să se aibă inima curată. Trebuie smulși, altminteri cuvântul nu va aduce rod, sămânța nu se va dezvolta.
Iubiți frați și surori, Isus ne invită astăzi să privim înăuntrul nostru: să mulțumim pentru terenul nostru bun și să lucrăm pe terenurile care încă nu sunt bune. Să ne întrebăm dacă inima noastră este deschisă să primească sămânța cuvântului lui Dumnezeu cu credință. Să ne întrebăm dacă pietrele noastre ale lenei sunt încă numeroase și mari; să găsim și să spunem pe nume mărăcinii viciilor. Să găsim curajul de a face o frumoasă asanare a terenului, o frumoasă asanare a inimii noastre, ducând Domnului în Spovadă și în rugăciune pietrele noastre și mărăcinii noștri. Făcând astfel, Isus, bun semănător, va fi fericit să facă o muncă adăugată: să purifice inima noastră, eliminând pietrele și spinii care înăbușă cuvântul.
Mama lui Dumnezeu, pe care astăzi o amintim cu titlul de Sfânta Fecioară de pe muntele Carmel, de nedepășit în primirea cuvântului lui Dumnezeu și în punerea lui în practică (cf. Lc 8,21), să ne ajute să purificăm inima noastră și să păstrăm în ea prezența Domnului.
După Angelus, Sfântul Părinte a spus următoarele:
Iubiți frați și surori!
Vă salut din inimă pe voi toți, credincioși din Roma și pelerini din diferite părți ale lumii: familiile, grupurile parohiale, asociațiile. Îndeosebi salut surorile Hijas de la Virgen de los Dolores, la 50 de ani de la aprobarea pontificală a Institutului; Surorile Franciscane ale Sfântului Iosif, la 150 de ani de la întemeiere; pe conducătorii și oaspeții de la „Domus Croata” din Roma, la a 30-a aniversare a instituirii sale.
Aș vrea să salut în special surorile și frații carmelitani în ziua sărbătorii lor. Doresc ca să poată continua cu hotărâre pe drumul contemplației. Un salut special adresez comunității catolice venezuelene reînnoind rugăciunea pentru iubita voastră țară. Și urez tuturor o duminică frumoasă. Vă rog, nu uitați să vă rugați pentru mine. Poftă bună și la revedere!
