Pr. Timothy Radcliffe: În viața modernă ar trebui o oră de tăcere pe zi

27.07.2017, Londra (Catholica) - Fratele dominican Timothy Radcliffe face parte din comunitatea de Blackfriars, la Oxford, și a fost maestru general al Ordinului din 1992 până în 2001. Interviul următor, apărut în L’Osservatore Roma, a fost tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro.

– De ce ați ales să vă faceți frate?

– Eram un puști, mereu ascuns să fumez sau să caut modul de a intra într-un pub. Nu eram deloc interesat de religie, dar toți în jurul meu spuneau: „Nu este adevărat nimic” și din reacție, din curiozitate intelectuală am început să mă întreb: „Este adevărat sau nu?”, să citesc filozofie și teologie. Am devenit dominican pentru că motoul este „Veritas”. Vreau să gândesc, vreau să studiez, fără bariere sau interdicții. Confrații mei mi se păreau plini de viață, și fericiți. M-am gândit, este viața care mi se potrivește.

– În ce mod religia ajută să trăim?

– Nu am credință pentru că este utilă. Am credință deoarece cred că este un adevăr foarte frumos și motivul ultim pentru a trăi. Cred că toate religiile, dacă nu sunt deformate, invită la viață în modul cel mai complet și profund.

– Cum de oamenii au nevoie de religie și nu numai de spiritualitate?

– Oamenii doresc să dea un sens vieții lor. Știm că universul există de 13,5 miliarde de ani. Știm că vom mori și într-o zi și Pământul va dispare. Personal văd în iubire un semn al acestui scop. Însă sensul religiei este a căuta împreună, într-o comunitate, găsirea unei semnificații pentru viață. Nu suntem numai indivizi, suntem și ființe gregare, pentru aceasta avem nevoie să ne adunăm în moschei, în biserici, în sinagogi.

– Credeți că toate religiile sunt mijloace pentru a ajunge în același loc?

– Aș fi bucuros să spun aceasta, dar este dincolo de capacitatea noastră de înțelegere. Suntem cu toții în căutarea unui adevăr unic. Viața veșnică începe acum, când iubim pe cineva. Murind intrăm în misterul deplin al unei iubiri pe care deja o cunoaștem. Nu este ca și cum s-ar lua un tren de la Oxford la Londra, nu înseamnă a merge într-o altă parte, începe aici și acum.

– Credința se poate învăța?

– Da și nu. Există unii care cred în Dumnezeu și există unii atei, dar toți cred în ceva. În iubire, în democrație. De acolo se poate găsi un limbaj comun.

– În general trăim cufundați în îndoială. Și a ne îndoi este semn de inteligență. Inteligența are de-a face cu credința?

– În tradiția catolică, credința și rațiunea sunt strâns legate. În secolul al XIX-lea a fost declarat oficial că credința în rațiune este parte a credinței catolice. Credința poate merge dincolo de rațiune dar niciodată împotriva rațiunii. Iată pentru ce creștinătatea a întemeiat universitățile din Oxford și Cambridge și Paris și Bologna și Madrid. Credința noastră ar trebui să fie atât de inteligentă pe cât suntem noi în alte domenii. Unul care primește premiul Nobel ar trebui să aibă o credință la înălțimea intelectului său. Sfântul Toma de Aquino, un dominican, ca mine, este unul dintre cei mai mari filozofi din Occident. Filozofie înseamnă iubire a cunoașterii și orice religie înțeleasă corect este și înțeleaptă.

– Cum explicați multele războaie religioase din trecut?

– Războaiele fac parte din istoria omenirii și în război se folosește orice mijloc pentru a învinge, atât naționalismul cât și religia. Nu este corect a spune că este religia la originea războiului. Aș spune mai degrabă că ființele umane timp de secole au cultivat violența folosind religia pentru a o impune sau a o justifica. Crezul religios făcea parte astfel din cultura comună care era vorba mai mult decât altceva să se impună un sistem de viață. A fost multă violență în numele credinței, dar și religioși care s-au opus acestei violențe.

– Creștinismul aspiră la pacea interioară?

– Este un punct crucial. Avem vieți complexe, trecem prin crize și conflicte și dezamăgiri, pacea interioară este fundamentală. Isus spune: „Vă dau pacea, vă aduc pacea Mea”. Care este aceea pe care trebuie să o ținem în centrul vieților noastre. Este nevoie de atitudine, respirație și tăcere. Tăcerea este foarte importantă. În Israel am întemeiat o comunitate, un loc de pace la jumătate între un kibbutz, un sat musulman și un centru creștin. Se întâmpla prin jurul anului 1968 când eram student. Era o casă a tăcerii: toate cele trei religii erau reunite acolo pentru a respecta tăcerea. Stilul nostru de viață ar cere măcar o oră de tăcere pe zi.

– Cum se comunică credința?

– Între timp este important raportul cu persoanele creative. Credința se răspândește prin dialogul cu muzicienii, poeții, artiștii, regizorii. Există o legătură profundă între religie și gândire creativă. Și apoi nu trebuie pierdut contactul cu cei mai săraci. Ar trebuie să ne amintim de ei și să îi ajutăm cu spitale, îngrijiri medicale și dezvoltare. Jumătate din spitalele africane sunt gestionate de Biserică.

– Cum este astăzi catolicismul?

– Sunt un mare fan al Papei Francisc; săvârșește minunății, făcând să înainteze Biserica în mod mai relaxat și mai puțin centralizat. Desigur, întâlnește rezistență, dar ne conduce spre libertate și spontaneitate, reușind să intre în contact cu orice comunitate.

– Lumea modernă cere o religie modernă?

– Trebuie depășită ideea că sacrul constă înainte de toate în a asculta de reguli și a-l asocia mai degrabă cu viața, cu virtuțile, cu forța interioară. Vechile religii pot deveni noi. Papa Francisc obișnuiește să îl citeze pe Sfântul Irineu, care vorbește despre noutatea lui Cristos. Religiile sunt în continuă evoluție, trebuie să ne rugăm pentru fraternitate între credințe, nu să alimentăm dezbinările.

Sursa: ITRC.ro