Arhiepiscopul Claudio Maria Celli: Iată ce ne învață Tereza, patroana misiunilor
15.12.2017, Vatican (Catholica) - La 14 decembrie 1927, exact cu 90 de ani în urmă, Papa Pius al XI-lea a proclamat-o pe Sfânta Tereza a Pruncului Isus și a Sfintei Fețe co-patroană a misiunilor, împreună cu Sfântul Francisc Xaveriu. Chiar pe ea, carmelitana care și-a consumat scurta și fragila sa viață – a murit la numai 24 de ani – între zidurile Carmelului din Lisieux, în aparență așa de departe de trudele și de problemele ținuturilor care atunci se numeau „țări de misiune”.
Arhiepiscopul Claudio Maria Celli a dedicat deja în 1969 propria teză de doctorat în teologie vocației misionare a Terezei. El vede și astăzi în alegerea Papei Pius al XI-lea o sugestie profetică și rodnică pentru toți cei chemați să aducă propria contribuție la acțiunea apostolică a Bisericii. Precum și un antidot la orice reducție ideologică a dinamismului propriu al misionarității creștine. Incomparabilă cu orice formă de propagandă culturală sau religioasă. Vă oferim un interviu al Arhiepiscopului pentru Vatican Insider, apărut pe Ercis.ro în traducerea pr. dr. Mihai Pătrașcu.
– Tereza de Lisieux povestește dorința sa de a fi misionară. Dar atunci pentru ce alege să intre într-o mănăstire de clauzură?
– Viața Terezei de Lisieux arată în manieră definitivă inconsistența anumitor contrapoziții între „viață activă” și „viață contemplativă”. În ea, vocația carmelitană nu este niciodată separată de o grijă apostolică ce are ca orizont lumea. „Aș vrea să fiu misionară, nu numai pentru câțiva ani, aș vrea să fi fost așa încă de la crearea lumii, și să fiu așa până la sfârșitul veacurilor”, scrie Tereza în jurnalul său. Dorința sa a părut chiar să se concretizeze, când s-a oferit să participe la întemeierea unui carmel la Hanoi. Dar în același timp se manifestaseră primele simptome ale tuberculozei, care o va consuma în scurt timp.
– Care este pentru Tereza scopul oricărei griji apostolice?
– Mântuirea sufletelor. „Ceea ce veneam să fac la Carmel”, scrie Tereza, „am declarat la picioarele lui Isus Ostie, în examinarea care a precedat depunerea voturilor: am venit pentru a mântui sufletele, și în special pentru a mă ruga pentru preoți”. Aceasta, pentru Tereza, înseamnă un singur lucru: „a-l iubi pe Isus și a-l face iubit”. A cere să fie atrasă de El pentru a atrage la El pe toți ceilalți. Tereza își dă seama că va putea să îi dăruiască lui Cristos numai sufletele pe care El însuși i le va dărui anterior. Dumnezeu ne face să dorim ceea ce dorește să ne dăruiască. Este „dinamica dorințelor”, atât de prezentă în toată viața Terezei.
Numai din întâlnirea și din iubirea față de Isus se naște grija apostolică. Nu este o pulsiune auto-produsă. Și eficacitatea apostolică – recunoaște încă de la început Tereza – este dar al lui Dumnezeu, care se poate cere numai în rugăciune. Ea scrie că „a face bine sufletelor fără ajutorul lui Dumnezeu este la fel de imposibil ca a face să strălucească soarele în timpul nopții”. Numai Cristos însuși, fiind viu și activ, poate atrage la sine sufletele. Fără El, activitatea oricărui apostol este inutilă, destinată să fie fără rod.
– Oferirea totală de sine este propunerea de viață „eroică” ce îi este propusă în Carmel.
– O oferire de sine care Terezei îi apare „mare și generoasă”. Dar apoi ea își dă seama că este departe de a și-o putea însuși. La prima misiune care îi este încredințată în mănăstire, de colaboratoare în creșterea spirituală a novicelor, își dă seama că misiunea de „a pătrunde în sanctuarul sufletelor” este „mai presus de forțele mele”.
– Această descoperire ce anume trezește în ea?
– Mica Tereza mai întâi scrutează cu smerenie această incapacitate a sa, gândindu-se că descoperirea motivului propriilor limite îi va permite să găsească remedii. Apoi, recunoscând propria limită de creatură, își dă seama că dacă Isus o cheamă să favorizeze mântuirea sufletelor, numai Isus însuși îi poate da mijloacele pentru a-și îndeplini misiunea sa. Urmând această cale, are loc pentru ea o cotitură.
– În ce constă aceasta?
– În descoperirea că însăși opera apostolică este operă a lui Cristos și manifestă realitatea cea mai intimă a misterului lui Dumnezeu, adică milostivirea Sa care iartă și vindecă. Dumnezeu însuși dorește să se înjosească pentru a intra în comuniune cu cel care are nevoie. Cu cât omul este mai mizerabil, cu atât Domnul se înjosește mai mult pentru a-l atrage la sine. Izvorul oricărei misionarități umane este misionaritatea însăși a iubirii lui Dumnezeu, venirea Sa în întâmpinarea oamenilor și îmbrățișarea lor.
Tereza experimentează că nu mai este ea, carmelitana mică, ce „acționează apostolic”, ci este însuși Dumnezeu care exercită pe pământ, în manieră nouă, milostivirea Sa față de oameni. Punctul de plecare, punctul de început al operei misionare nu este dispoziția și fervoarea apostolică a unei ființe umane, chiar și cea mai sfântă, ci numai lucrarea divină a lui Dumnezeu milostiv, care dorește să mântuiască și pentru aceasta este dispus să dea fiecărui om iertarea.
– Papa Francisc, citându-l pe Papa Ratzinger, repetă mereu că Biserica nu crește prin prozelitism, ci prin atracție. O dinamică amintită încontinuu și de Tereza de Lisieux.
– „Atrage-mă, noi vom alerga la mirosul miresmelor tale”, este scris în Cântarea Cântărilor. Acel text din Cântarea Cântărilor o impresionează pe Tereza. Ea recunoaște că atracția este dinamica proprie cu care se comunică opera de mântuire și răscumpărare a lui Cristos. Este „Delectatio” sau „dilectio”, atracția iubitoare a harului, cum o numea Sf. Augustin. Și această atracție a lui Cristos este unica forță dinamică a oricărei munci apostolice. Apostolul, misionarul este cel care poate atrage pe alții la Cristos numai pentru că el este atras la rândul său. Numai pentru că prin intermediul lui se exercită atracția lui Cristos. „Atrăgându-mă”, scrie Tereza, „atrageți sufletele pe care le iubesc: Acest cuvânt simplu, ‘atrage-mă’, este suficient”.
– Ce sugerează toate acestea cu privire la opera apostolică și misionară a Bisericii?
– Într-o epocă în care și în Biserică atenția pare concentrată în întregime pe mijloace și metode pentru „a anima creștinește” lumea, uneori par dispărute de la orizont cuvintele lui Isus, care oferă un criteriu definitiv pentru a considera orice slujire apostolică sau eclezială: „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l atrage Tatăl Meu care m-a trimis”. Tereza recunoaște că misiunea este în întregime acolo, în această forță de atracție a harului care lucrează în cel care este unit cu Cristos: „Cu cât voi spune mai mult: ‘atrage-mă'”, scrie în jurnalul său, „cu atât mai mult sufletele care se vor apropia de mine (sărmană, mică epavă de fier inutilă, dacă m-aș îndepărta de cavalerul divin) vor alerga rapid la revărsarea miresmelor Iubitului lor”.
– O modalitate care apare incomparabilă cu propagandele și cu sistemele proiectate pentru a insufla în oameni credințe și convingeri, chiar și religioase…
– Tereza repetă că acela care este atras de harul lui Cristos se mișcă „fără constrângere” și „fără efort”. Și numai așa devenim creștini. Forța activă a lui Cristos viu atrage la sine astfel inimile oamenilor, fără constrângere, și nu prin efectul parcursurilor obositoare și al drumurilor grele de pregătire și formare.
– Sunt unii care spun că în opera apostolică/misionară mai întâi vine vestirea, propunerea „adevărurilor creștine”, și apoi vin activitățile de ajutor, faptele de caritate și milostivire. Ce sugerează în această privință Sfânta din Lisieux?
– În Tereza nu se regăsește această dialectică a priorităților între vestire și fapte, nici măcar în formă nuanțată. Pentru ea, opera apostolică trece mereu prin gesturile concrete ale carității fraterne. Ajunge la existențele reale ale celui care trăiește în condiția pământească. Ea repetă că „pe pământ caritatea fraternă este totul. Dumnezeu este iubit în măsura în care ea este practicată”. Și aceasta pentru că fiecare gest de caritate nu este aplicarea practică a unei învățături corecte, ci este un gest realizat de Cristos însuși, care mișcă sufletele unite cu El: „Îl simt când sunt caritabilă”, recunoaște Mica Tereza, „numai Isus este cel care acționează în mine”.
– Dar după aceea, pentru Tereza vine boala și apropierea morții. Ce efect au toate acestea asupra grijii sale apostolice?
– Condiția bolii, și apoi moartea, mortifică și la sfârșit elimină în mod fatal orice impuls de prozelitism, orice fervoare de militantism. În schimb Tereza privește la moarte ca trecere la o condiție care va face mai eficace și rodnică vocația sa apostolică. Ea știe deja că își va petrece cerul ca să facă bine pe pământ. Credința Terezei în viața viitoare nu este o fericită dar inactivă contemplare a lui Dumnezeu, ci deschidere spre o activitate apostolică mai intensă. „Mult mai mult decât aici pe pământ, eu voi fi utilă sufletelor care îmi sunt dragi”. Ar fi suficientă această încredere, încrederea în eficacitatea comuniunii sfinților, ca să marcheze diferența substanțială care distinge opera apostolică de orice formă de mobilizare propagandistă pentru a căuta noi „adepți”.
– În afară de toate acestea, Tereza a fost aleasă ca „soră spirituală” a doi misionari, pe care îi însoțea cu rugăciunile sale. Unul și-a desfășurat misiunea în China. Ce poate sugera astăzi Tereza, patroană a misiunilor, creștinilor din acea țară?
– Eu cred că Tereza poate să fie un punct de referință și pentru Biserica din China. Papa Benedict al XVI-lea, în Scrisoarea către catolicii chinezi, a scris că și ei sunt chemați nu numai să supraviețuiască în dificultăți, ci și să vestească Evanghelia, adică „să-l iubească pe Isus și să-l facă iubit”, în condițiile concrete în care se află. În aceasta, Tereza poate să fie de întărire pentru fiecare dintre ei. Ea care l-a iubit pe Isus și l-a făcut iubit și în condiția de boală și de suferință în care se afla.
– Și ce ne poate sugera nouă tuturor?
– Multe lucruri. Poate furniza și antidoturi la caracterul abstract îngâmfat al anumitor proiecte sprijinite pe etalarea propriilor raționamente și a capacităților umane. Ori pe pretinsa abilitate de a impune un anumit discurs. Poate întări pe cel care suferă datorită insuccesului unei dedicări apostolice sincere. Dar mai ales, așa cum a sugerat Papa Benedict al XVI-lea, toți putem să ne bucurăm de faptul că „drumul parcurs de Tereza este la îndemâna tuturor”, tocmai pentru că „este drumul încrederii totale în Dumnezeu”.
