Maria Voce despre Papa Francisc: Ne întoarce la începuturi (II)
22.12.2017, Roma (Catholica) - Atitudinea unui Papă nu va distruge Biserica. Papa Francisc poate să fie rău interpretat, dar raportul său cu credincioșii nu va fi niciodată falsificat. El propune o radicalitate evanghelică și aceasta zdruncină conștiințele. Criticile sunt bune, dar există o limită: respectul față de Pontif. Multe din critici derivă dintr-o lipsă de credință și, mai ales, sunt temporare. Vor trece. Femeile care caută hirotonirea sacerdotală cu orice preț suferă de o „boală psihologică”. Lumea cere un mesaj serios, în fața unui gol spiritual așa de mare. Așa se exprimă Maria Voce, președinta Mișcării Focolarinilor. Avocată italiană, cu un caracter afabil și zâmbetul veșnic pe față, Emaus (cum o cunosc colegii săi) conduce din 2008 destinul uneia dintre cele mai numeroase Mișcări catolice din lume. În acest interviu pentru Vatican Insider, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro, trece în revistă temele principale ale actualității ecleziale. Cu realism, dar mereu optimistă. Iată a doua parte.
– Cum vedeți reflecția Papei Francisc despre rolul femeilor în Biserică?
– Așa cum spuneam înainte, Papa scoate în evidență relația. Deci nu scoate în evidență femeia pentru a-l înjosi pe bărbat. Amândoi sunt importanți în Biserică, pentru că sunt importanți în planul lui Dumnezeu. Această complementaritate este ceea ce se află mai mult la inima Papei. De aici recunoașterea că fără aportul „geniului feminin” în Biserică lipsește ceva; așa cum lipsește ceva dacă lipsește „geniul masculin”. Însă „geniul masculin” nu lipsește, este preponderent și a fost mereu așa în Biserică. Contribuția „geniului feminin” a lipsit, chiar dacă niciodată nu a lipsit complet pentru că au existat mereu sfinte, au existat consiliere ale Papilor, dar nu a fost suficient de evaluată.
– Se pare că pe sfinte le-a costat dublu, așa este astăzi?
– Da, este puțin același fenomen, adică a avea egalitate, care nu înseamnă a voi să se aibă aceleași roluri, ci să fie recunoscută aceeași demnitate de a putea colabora cu bărbații. Femei, cler și non-cler, laici, toți să poată colabora la realizarea planului lui Dumnezeu cu privire la Biserică, un plan care este al acestui unic popor, împreună.
– Însă opinia publică cere semne concrete, fără roluri pare că nu există „valorizare”. Cum se ajunge la această reevaluare fără a știrbi planul original al Bisericii?
– Și de roluri este nevoie; eu nu spun că femeile nu trebuie să aibă rolurile reevaluate.
– Mă refer la hirotonirea sacerdotală. Știți că există grupuri de femei care lucrează de mulți ani numai pentru acest scop…
– Devine obsesiv. După părerea mea este o boală psihologică a voi cu orice preț să devii preot când tu ești femeie!
– Vorbiți mult despre aceasta?
– Nu vorbim mult, dar trăim aceasta simplu. Prin statut, în Mișcare președintele va fi mereu o femeie. Acest lucru a fost aprobat de Biserică. Însă în Mișcare sunt și mulți bărbați care fac partea lor împreună cu președintele femeie. În toate activitățile Mișcării autoritatea se află mereu în raportul dintre un bărbat și o femeie. Desigur, o femeie este cea care manifestă unitatea întregii Mișcări, care manifestă importanța spiritului marian în Biserică. Și aceasta nu numai prin aspectul bunăvoinței, ci prin caracterul generator pe care îl are femeia în sine și pe care trebuie să îl reverse în Biserică, fără a-l sufoca pe bărbat. Mama preferă adesea să aibă copii băieți, pentru că există această complementaritate și între sexe, însă aceștia nu se simt striviți ci valorizați. Așa ar trebui să fie în Biserică, un sex îl valorizează pe celălalt și slujesc pe toți.
– Care este starea de sănătate a Mișcării Focolarinilor?
– Mi-ar veni să spun: „Totul e bine, mulțumesc!” Acest lucru este adevărat, chiar dacă resimte o anumită, să îi spunem, criză. Un soi de oboseală care vine după câtva timp, de conștiință că eventual persoanele care au inițiat-o nu mai sunt tinere și că deși există un schimb generațional, nu este suficient din punct de vedere numeric. Însă aceasta nu influențează sănătatea profundă a Mișcării, expansiunea spiritualității sale continuă și o găsim răspândită și acolo unde nu ne așteptam. Vedem că, în pofida dificultăților și conflictelor care se înfruntă în lume, persoanele din Mișcare, dincolo de posibilele divergențe de opinii, fac orice pentru a rămâne unite în iubire și în respect reciproc, într-o unitate profundă, adevărată, întemeiată pe credința în Dumnezeu și în fraternitatea pe care paternitatea sa ne-o dăruiește. Acesta este lucrul cel mai important.
– Care sunt provocările pe care le identificați?
– Cel mai important este acela de a continua să mergem în fidelitate față de acea carismă pe care Chiara (Lubich, fondatoare) ne-a lăsat-o. Este o carismă de unitate ca răspuns la diviziunile din lume. Acestea nu sunt aceleași din 1943, iată pentru ce este esențial a întrupa această carismă care trebuie să devină tot mai mult răspuns concret la exigențele și la necesitățile societății și ale Bisericii. Noi credem că în viitor va fi o mare dezvoltare a dialogurilor la toate nivelurile, nu numai ecumenic și interreligios, ci și cu cultura și între generații.
– Spre care părți ale lumii se gândesc să-și concentreze propriile eforturi?
– În acest moment, cumva pentru prima oară, facem un soi de „geopolitică” a Mișcării noastre. Încercăm să găsim locurile unde este o mare nevoie de fraternitate, precum Orientul Mijlociu, dar nu numai. Papa a convocat un sinod despre Amazonia, acolo în Brazilia ducem înainte un proiect de evanghelizare în satele din jurul fluviului. Ne gândim și la India, dar Asia întreagă ne interpelează mult. Prezența poate să fie stabilă sau temporară.
– În timp ce Biserica propune mesajul ei, lumea merge într-o altă direcție. Credincioșii, cufundați în această realitate, par să cadă într-un soi de „viață dublă”. Cum trebuie înfruntat acest paradox?
– Aceasta este o mare problemă. Valorile erau mult mai răspândite înainte, pentru că erau cunoscute în familie, în parohie și acum nu se mai simt. Mie mi se pare că există un gol enorm în omenire, un gol de sens, și aceasta se vede și din rezultate: din creșterea numărului de violențe, de sinucideri, de tineri care cad în vicii necunoscute mai înainte.
– O panoramă sumbră…
– Însă vreau să văd aceasta mai degrabă ca o oportunitate decât o dificultate: acest gol reclamă un mesaj serios. Creștinii trebuie să fie vigilenți în a lua în serios acest gol și a da un mesaj trăit, nu atât prin cuvinte. Din păcate, uneori se pare că trebuie să facem compromisuri – de ce? Pentru a menține poziția, pentru a face carieră… Nu sunt motivații pentru creștini, așadar nu se pot face compromisuri. Radicalitatea evanghelică, la care face referință Papa încontinuu, este un mesaj clar care astăzi poate să aibă impactul maxim asupra unei lumi care nu are niciun mesaj clar de dat. Există golul. În fața acestei lipse de sens, cel care are un mesaj clar și știe să îl transmită cu o integritate a vieții, are o posibilitate bună de a găsi teren fertil. Deci vreau să văd acest gol ca un timp pe care Dumnezeu ni-l dăruiește pentru a spune: „Creștinilor, treziți-vă!” Nu că mesajul nu mai valorează, ci creștinii care nu trăiesc autentic mesajul său. Deci trebuie să ne convertim. Cred că este o chemare la convertire.
