Mons. Xuereb despre actul de renunțare al Papei Benedict al XVI-lea
11.02.2018, Vatican (Catholica) - În urmă cu 5 ani, la 11 februarie, Papa Benedict al XVI-lea anunța decizia de a renunța la slujirea petrină. Un gest extraordinar de iubire față de Biserică, gest care cu trecerea timpului este tot mai înțeles în măreția sa de credincioși și nu numai. Despre această aniversare și despre semnificația sa, Alessandro Gisotti l-a intervievat pentru Vatican News pe secretarul general al Secretariatului pentru Economie, Mons. Alfred Xuereb, care – timp de 5 ani și jumătate – din 2007 până la sfârșitul pontificatului a fost alături Papa Benedict al XVI-lea ca secretar secundar. Interviul a fost tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro.
– Sunt foarte multe amintirile pe care le am despre Papa Benedict și nu vreau să le uit pentru a păstra vie amintirea acestor ani, a acestei perioade pe care am trăit-o cu el… Care sunt momentele cele mai puternice? Desigur, cele legate de renunțarea sa. Iată, îmi amintesc foarte bine ziua de 5 februarie 2013 când Papa Benedict m-a invitat să mă așez în biroul său și mi-a anunțat marea decizie a renunțării sale. Mie, parcă-parcă, îmi venea spontan să îl întreb: „Dar de ce nu vă gândiți un pic?” Însă după aceea m-am abținut pentru că eram convins că s-a rugat îndelung. Mai mult, chiar în acel moment mi-a venit în minte un amănunt. Era o perioadă destul de lungă, când el, în sacristie, înainte de a începe Liturghia în capela privată, rămânea îndelung în rugăciune; și în pofida bătăilor orologiului care marca ora începutului Liturghiei, el ignora asta și rămânea recules în fața Răstignitului care este în sacristie. Eram convins, atunci, că se ruga pentru ceva foarte important. Acea zi de 5 februarie, când eu ascultam de la Papa Benedict marea sa decizie, m-am gândit: „Așadar, foarte probabil, se ruga tocmai pentru aceasta!”
Apoi, desigur, un alt moment puternic a fost anunțul public în timpul consistoriului din 11 februarie. Eu plângeam tot timpul și chiar în timpul prânzului el a înțeles că eram foarte emoționat și i-am spus: „Sfinte Părinte, dar Dvs erați liniștit, erați senin?” Și el a spus un hotărât „da”, pentru că travaliul său îl făcuse deja. Era senin tocmai pentru că era sigur că a analizat bine acest lucru și că era în pace, în voința lui Dumnezeu.
– Iată, după aceea pentru Dvs este momentul trecerii în slujire de la Papa Benedict al XVI-lea la Papa Francisc…
– Un moment foarte puternic pentru mine a fost momentul în care mi-am luat rămas bun, pentru că el mi-a repetat: „Dvs veți merge cu noul Papă”. Deci, când a fost ales după aceea Papa Francisc, i-a scris o scrisoare reafirmând disponibilitatea sa de a mă lăsa liber atunci când el ar avea nevoie de mine. Și când a venit ziua de a părăsi Castel Gandolfo pentru a merge cu Papa Francisc – de la secretariatul de stat mi-au spus: „Grăbește-te, fă bagajele, pentru că Papa Francisc deschide singur corespondența” – am intrat în biroul Papei Benedict pentru a anunța aceasta și i-am cerut, plângând, binecuvântarea sa. Foarte senin s-a ridicat în picioare, eu în genunchi, și mi-a dat binecuvântarea cu care m-a lăsat să plec.
– L-ați văzut în ultima vreme pe Papa emerit? Ce impresie v-a făcut?
– Am fost invitat de el în ziua mea de naștere (14 octombrie n.r.) pentru a celebra Liturghia și după aceea pentru a sta la micul dejun. L-am găsit cu o minte foarte vie, întreba despre atâtea lucruri… Apoi, privirile pe care le îndrepta spre mine în timpul micului dejun mă făceau să mă gândesc: „Dar cât de bucuros sunt să te revăd!” Își amintea foarte bine și amănunte care se referă la familia mea, la mama mea, ba chiar la pisicile mamei mele! Desigur, fizic este foarte fragil. Are deja aproape 91 de ani și totuși mama mea care are „numai” 82, nu este în condiția fizică în care este el!
– Credeți că în acești 5 ani oamenii au înțeles mai bine gestul surprinzător al Papei Benedict al XVI-lea?
– Unele persoane, da. Chiar dacă eu cred că alții trebuie să înțeleagă un pic mai bine acest gest… A fost un gest grandios. A înțeles în special în timpul zborului în Mexic că nu mai era în măsură să facă lungi călătorii. Și puțin mai târziu venea Ziua Mondială a Tineretului în Brazilia, deci își dădea seama că nu mai era în măsură să călătorească, să facă toate aceste eforturi… A făcut un act eroic, după părerea mea, pentru că se gândea mai degrabă la Biserică, la iubirea față de Biserică, ce era mult mai mare decât iubirea față de el însuși, față de egoul său. Nu a dat importanță la ceea ce persoane sau medii puteau să spună despre el, că eventual nu avea curajul să meargă înainte… A rămas mereu senin, odată ce a înțeles că Dumnezeu i-a cerut să facă acest act de conducere, iubind mai mult Biserica decât pe sine însuși.
– Timp de un an ați fost și secretar particular al Papei Francisc. Cum ați descrie, și datorită faptului de a-l fi văzut de aproape, raportul dintre Joseph Ratzinger și Jorge Mario Bergoglio?
– Papa Francisc a dat imediat definiția corectă: „Avem privilegiul de a-l avea pe «bunicul» în casă. Deci, avem o amintire istorică vie din care ne putem inspira. Și sunt sigur că Papa Francisc face aceasta. Apoi, desigur, vorbesc și gesturile. Încă înainte ca Papa Francisc să iasă în fața lumii, la loja de la Bazilica San Pietro, a încercat să îi telefoneze Papei Benedict pentru a-l saluta. Noi eram în sala televizorului, unde telefonul este mereu silențios, deci nu am auzit acest lucru și aceasta explică motivul întârzierii Papei Francisc de a ieși la lojă. După aceea, ne-au telefonat din nou în timpul cinei și ne-au întrebat: „Dar voi unde erați?” „Eram în fața televizorului!…” „Papa Francisc vă va telefona după cină.” Am luat cu mine telefonul portabil, a venit acest telefon și i-am dat telefonul Papei Benedict și l-am auzit spunând: „Sanctitate, încă de acum promit ascultarea mea totală și rugăciunea mea”. Sunt momente pe care nu le pot uita.
– Care este după părerea Dvs darul cel mai mare pe care Papa emerit Benedict al XVI-lea îl oferă în acești ani de slujire și de rugăciune pentru Biserică, cum a spus el, „rămânând în țarcul din San Pietro”?
– A voit să facă această alegere de a trăi o viață retrasă tocmai pentru a se putea pregăti pentru întâlnirea finală cu Domnul, dar în timp ce face aceasta, o trăiește cu profundă spiritualitate, oferind rugăciuni și oferind și fragilitatea condiției sale de sănătate în favoarea Bisericii, pentru Papa și pentru Biserică.

Îmi amintesc și eu foarte bine ziua de 11 februarie 2013. Sufletul meu a fost cuprins atunci de o întristare de moarte. O, vai, n-au fost destui care să vegheze și să se roage împreună cu Sfântul Părinte Benedict. Ghetsimani, Ghetsimani.