Prof. Rocco Buttiglione: Riscul pentru ateneele catolice este autoreferențialitatea (I)
19.02.2018, Roma (Catholica) - „Încă nu am asimilat marea noutate culturală a Conciliului Vatican II… Puțini își dau seama de faptul că modernitatea trăiește o criză dramatică și Biserica are astăzi misiunea de a salva modernitatea, adică și de a indica drumul spre o altă modernitate”. Și ateneele catolice, care au un mare potențial, sunt într-un „mare” pericol, cel „al autoreferențialității”, afirmă prof. Rocco Buttiglione în următorul interviu pentru Vatican Insider comentând Veritatis gaudium, recentul document al Papei Francisc. Redăm prima parte a interviului după traducerea pr. Mihai Pătrașcu apărută pe Ercis.ro.
– Cu noul document, Papa cere o revoluție culturală în ateneele Bisericii. În ce constă, după părerea Dvs?
– Înainte de toate aș vrea să propun o reflecție despre titlul acestui document: Veritatis gaudium. Unește strâns tema pontificatului Sfântului Papă Ioan Paul al II-lea (adevărul) cu aceea a pontificatului Papei Francisc (bucuria). Adevărul nu are înainte de toate funcția de a-l condamna pe cel care este în eroare, ci aceea de a aduce bucuria în inima celui care trăiește în adevăr și argumentul cel mai convingător din punct de vedere uman în favoarea adevărului este bucuria care se revarsă din viața credincioșilor săi. Gândiți-vă cât de diferită ar fi lumea dacă oamenii, privind la viața Bisericii ar spune: „Priviți cum se iubesc! Și eu aș vrea să fiu capabil să iubesc așa! Și eu aș vrea să fiu iubit așa!” Iubirea, e bine de precizat aceasta, trebuie să fie adevărată. A iubi înseamnă a-l ajuta pe prieten pe drumul său spre adevăr, nu înseamnă a-l complace în iluziile pe care și le face în jurul său. Nu există iubire fără adevăr. Însă nici nu există adevăr fără iubire.
– Pentru aceasta Papa propune, printre criteriile fundamentale, și dialogul fără limitări, ca „exigență intrinsecă pentru a trăi experiența comunitară a bucurie adevărului și pentru a-i aprofunda semnificația și implicațiile practice”?
– Mi se pare că prima revoluție pe care Sfântul Părinte o propune este tocmai aceasta: a pune în centrul cercetării și al învățământului unitatea adevărului și a iubirii. Această unitate nu este înainte de toate o teorie, ci persoana lui Isus Cristos care unește în Sine legea și milostivirea. Cultura în general este o reflecție sistematică și critică despre experiență. Misiunea universităților pontificale este aceea de a desfășura o reflecție sistematică și critică despre evenimentul lui Cristos care devine experiență pentru om prin intermediul vieții Bisericii. Nu este vorba de a interpreta altfel lumea, experiența umană comună. Este vorba de a interpreta o altă lume, o lume transformată de prezența harului. Însă această „altă lume” nu este numai o altă lume. Este și adevărul „acestei lumi”, obiectul dorinței sale cele mai profunde și mai secrete, împlinirea spre care ea tânjește. Aceasta generează o multitudine de tensiuni.
– Puteți da vreun exemplu? La ce „tensiuni” vă referiți?
– Nominalizez câteva. Tensiunea între o teologie care elaborează amintirea vie a originii și o teologie care reflectează despre evenimentul prezent al credinței. Evenimentul lui Cristos are loc o singură dată în istoria lumii. Totuși el se repetă încontinuu în viața Bisericii prin Sacramentele și sfinții (discipolii) care îl facă să reînvie. Biserica de la începuturi trăiește în tensiunea dintre Iacob (care păstrează amintirea evenimentului unic și irepetabil) și Paul (care duce mărturia evenimentului prezent, a ceea ce Duhul realizează printre neamuri). Nu există teologie vie fără dialogul constant dintre teologia sistematică și teologia pastorală. Tensiunea între teologie ca atare și ansamblul științelor prin care această lume se interpretează pe ea însăși. Aici cred că există două mari rupturi despre care încă nu a fost o reflecție suficientă.
– Care sunt aceste fracturi, după părerea Dvs?
– Una este ruptura care se referă la însăși esența științei moderne. Pozitivismul ne obișnuise să credem că știința ne oferea un adevăr definitiv, alternativ la adevărul religios. Astăzi știm că știința ne prezintă un model de înțelegere a realității care este tot mai sărac în determinări decât realitatea însăși și care, mai mult, este schimbător în timp. Ea ne introduce în misterul creației dar nu îi dezvăluie secretul. A doua se referă la faptul că știința (mai ales științele umane) nu este neutră. Ea este însoțită inevitabil de o ideologie a oamenilor de știință (a unora dintre ei) care încearcă să transforme știința (prin natura sa deschisă) într-o interpretare perfectă a realității, într-o concepție despre lume. Este misiunea filozofiei și teologiei să recompună rezultatele științelor organizându-le în jurul unui scop practic care este binele omului.
Acest lucru este ceva mai mult decât simpla interdisciplinaritate. Științele dialoghează între ele în limbajul filozofiei omului, al antropologiei. În mod deosebit doctrina socială creștină are misiunea de a construi o teorie critică a societății care pe de o parte să purifice de fundamentele lor ideologice rezultatele științelor umane și pe de altă parte să le cheme pe toate să colaboreze la căutarea concretă a adevăratului bine al omului. Teologia și științele ecleziastice în general trebuie să folosească rezultatele și metodele științelor, dar trebuie să le rectifice încontinuu pentru a le elibera de fundamentele ideologice. Pentru a face aceasta trebuie să pornească de la experiența credinței vii. Pentru a face acest dialog despre om cu științele naturale și umane și chiar științele ecleziastice trebuie să fie conștiente de propria fragilitate. Credința noastră trăiește amestecată cu sărăcia umanității noastre supuse consecințelor păcatului strămoșesc și rectificarea metodologică la care trebuie și vrem să supunem științele trebuie să o aplicăm și nouă înșine.
Papa ne vorbește adesea despre o „teologie în genunchi” sau despre o „teologie în rugăciune”. Ceea ce ocrotește credința de pericolul de a se transforma într-o ideologie este conștiința faptului că toate conceptele cu care încercăm să exprimăm experiența lui „Dumnezeu în mijlocul nostru” sunt depășite infinit de realitatea Prezenței Sale. Nu întâmplător Sfântul Toma la sfârșitul vieții sale i-a spus lui Reginald că toată opera sa nu era altceva decât paie în fața prezenței feței lui Dumnezeu. Dar Răstignitul a spus: „bene scripsisti de me Thoma” (Ai scris bine despre mine, Toma).
