Interviu cu PS Petru Gherghel la 40 de ani de păstorire

21.02.2018, Iași (Catholica) - Se împlinesc, la 21 februarie 2018, 40 de ani de când PS Petru Gherghel a fost numit păstor al Diecezei de Iași. La ceas aniversar, Preasfințitul a avut bunăvoința să răspundă la câteva întrebări, puse de pr. Cornel Cadar. Preluăm interviul de pe Ercis.ro.

– Sunt 40 de ani de când păstoriți Dieceza de Iași. Ce înseamnă pentru Excelența Voastră acest aniversar?

– La acest popas gândesc că mai întâi trebuie să îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că și-a îndreptat privirea spre mine, nevrednicul, pentru a împlini o misiune atât de importantă. Trebuie să recunosc că Dumnezeu însuși a așezat-o pe umerii mei ca să arate că nu eu, ci doar El cunoaște și conduce destinele omului și drumul mântuirii lui. Niciun om nu poate rezolva cu puteri proprii problemele vieții sale și nici de cum ale Bisericii. Cu această convingere am spus „da” la chemarea Fericitului Papă Paul al VI-lea care a binevoit să îmi încredințeze destinele Episcopiei de Iași în acele vremuri grele și nesigure. Biserica și mântuirea nu sunt lucrarea omului, ci a lui Dumnezeu. Cu acest gând am declarat atunci și nu încetez să declar mai departe și să mă rog cu psalmistul: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău dă glorie, pentru îndurarea și adevărul Tău” (Ps 115,1).

– Aveați atunci 38 de ani…

– Pot spune și astăzi că inițiativa și curajul de a începe și împlini o asemenea misiune veneau din două direcții: mai întâi, din intervenția directă a lui Dumnezeu pentru binele și apărarea Bisericii noastre în acele timpuri grele, și apoi din partea numărului de preoți venerabili, plini de vrednicii, ca și din entuziasmul noilor apostoli, al preoților tineri și generoși, pe care i-am simțit mereu alături de mine. Atât Cel care a întemeiat Biserica, cât și solidaritatea și prietenia confraților preoți mi-au dat curajul de a porni cu încredere în ogorul Bisericii, cu privirea spre cer, de unde trebuia să vină tot ajutorul și toată lumina.

– Care era contextul numirii Dvs ca ordinarius la 21 februarie 1978?

– Situația Bisericii la acea dată era una extrem de grea. Mons. Petru Pleșca, sfințit Episcop la sfârșitul Conciliului Vatican II, la Roma, îndeplinea încă din 1951 misiunea de ordinarius substitutus, adică de administrator și îndrumător spiritual al turmei încredințate, în baza mandatului încredințat de predecesorul său legitim, Episcopul diecezan Mons. Anton Durcovici, care se afla în închisoarea din Sighetu Marmației. Noul ordinarius, suferind și chinuit de problemele nenumărate ale acelor timpuri, a murit pe neașteptate în anul 1977, la 19 martie. Jurisdicția canonică pentru următoarea perioadă, pe baza reglementărilor extraordinare, rămăsese în grija pr. profesor Andrei Gherguț. În acest timp, Sfântul Scaun, care începuse deja un dialog cu statul român, a inițiat, prin Mons. Arhiepiscop Luigi Poggi, noi tratative pentru reglementarea problemei jurisdicției în toate Diecezele romano-catolice din țară. Începea o nouă etapă în raporturile diplomatice între România și Sfântul Scaun. O asemenea rezolvare presupunea diferite contacte la nivel bisericesc și guvernamentale pentru a se ajunge la identificarea și numirea unei persoane care să preia exercitarea jurisdicției până la noi dispoziții. În aceste demersuri am intrat și eu, fără niciun merit.

– Decretul de numire: când și de la cine ați aflat că ați fost ales și cum ați primit vestea?

– După aproape un an de analize și căutări ale Sfântului Scaun, m-am trezit într-o zi că sunt chemat la București pentru a mi se comunica alegerea și hotărârea Sfântului Părinte de a-mi încredința această misiune. Era o chemare dincolo de capacitățile mele și nu era altceva de făcut decât să cer câteva zile de analiză personală și de cercetare a cugetului, ca să pot da un răspuns clar delegatului Sfântului Părinte și, deci lui Dumnezeu. Întors acasă pentru trei zile de gândire și de rugăciuni, am revenit la București. După cele câteva întrebări clarificatoare și după încurajarea și asigurarea din partea Mons. John Bukovski că nu voi fi singur, ci voi fi mereu sfătuit și sprijinit, am îndrăznit să prezint câteva dorințe pentru o pregătire mai bună printr-un curs pe care să îl pot face la Roma, pentru a mă familiariza cu limba italiană și cu practicile Curiei papale atât de necesare împlinirii corecte a unui astfel de oficiu, precum și alte lucruri cu privire la exercitarea jurisdicției canonice pe teritoriul Episcopiei de Iași, fără ingerințe din partea altor persoane. Înțelegând că acestea vor fi rezolvate la timpul lor, am îndrăznit să dau curs hotărârii Papei Paul al VI-lea, acceptând să împlinesc acest mandat până la noi dispoziții. Mă gândeam că acest lucru va fi de scurtă durată și că Domnul va rândui lucrurile mai bine, în timp.

– Cum a avut loc numirea ca ordinarius?

– După iscălirea formularului de acceptare, mi-au fost încredințate toate actele și am intrat în capela Arhiepiscopiei și, în urma unui ceremonial special în care am depus jurămintele cerute pe care le-am iscălit cu mari emoții, am primit actul oficial de numire ca „ordinarius ad nutum sanctae Sedis, cum munere administratoris apostolici”. La sfârșitul acestui ritual canonic, ne-a fost acordată mie și întregii Dieceze de Iași, de către Mons. John Bukovski, binecuvântarea Sfântului Părinte Papa Paul al VI-lea. M-am bucurat mult și de prezența celor câțiva martori și de îmbrățișarea lor: pr. Andrei Gherguț, pr. Eduard Sechel, pr. Grigore Duma, pr. Ioan Robu, actualul Arhiepiscop și Mitropolit de București. Actul de numire a fost iscălit la 21 februarie 1978, în numele Papei Paul al VI-lea, iar jurământul de fidelitate l-am depus la 30 martie 1978.

– Ce vă mai amintiți de la Liturghia de instalare (4 aprilie 1978)?

– Instalarea ca ordinarius a avut loc la 4 aprilie 1978 în Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” din Iași în cadrul unei Sfinte Liturghii speciale, cu respectarea tuturor normelor pentru o astfel de misiune canonică și cu participarea martorilor oficiali în asemenea situații. Desigur, începutul activității mele a fost plin de emoție și, de ce nu, plin de timiditate. Era firesc: lipsă de experiență, puțină activitate în pastorație și în seminar, o Dieceză, pe care putem să o numim tânără și dinamică, în mijlocul valurilor acelor vremuri de restriște.

– Care sunt cele mai mari bucurii din timpul celor 40 de ani de păstorire?

– Dacă e să prezint câteva, trebuie să recunosc că, în ciuda tuturor greutăților, a amenințărilor ori a limitărilor de tot felul, roadele și realizările erau și rămân cu adevărat surprinzătoare pentru astfel de timpuri: viața spirituală a crescut mereu, referindu-mă mai ales la viața de familie și la creșterea natalității; Seminarul a continuat să fie mai departe o comoară adevărată a Bisericii noastre locale și nu numai; sutele de elevi și studenți ce au avut bucuria de a păși pragul acestei case și școli a lui Isus erau și rămân o adevărată minune; marile șantiere legate de reconstrucția clădirii Seminarului, a noii Catedrale din Iași și a atâtor alte biserici noi sau renovate; după obținerea libertății, bucuria venită de la atâția tineri, animați de dorința de a deveni apostoli curajoși alături de numărul mare de preoți, gata să se ofere pentru cauza evangheliei.

– Dar cele mai mari greutăți sau neîmpliniri?

– Dacă e vorba de neîmpliniri, trebuie, cu umilință, să recunosc, și, de ce nu, să recunoaștem cu toții – că au fost și unele ezitări, din diferite motive, mai ales din grija de a nu periclita mandatul primit, de a nu pune în primejdie spațiul de libertate pe care ni-l oferea Dumnezeu pentru a-l trăi pe Cristos în acele condiții speciale. Mângâierea mea este că nu ne-a lipsit niciodată siguranța prezenței lui Cristos, ocrotirea Maicii Domnului și rugăciunea încurajatoare a protectorilor noștri: a Fericitului Ieremia și a Episcopului martir Anton Durcovici.

Sursa: Ercis.ro