Mons. Timothy Verdon despre reprezentarea în artă a Sf. Iosif (II)
20.03.2018, Roma (Catholica) - La 19 martie, ca în fiecare an, Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Iosif, omul de stâncă și liniștit care cu viața a păzit viața Mariei și a lui Isus, comorile prețioase pe care Dumnezeu i le-a încredințat. Bărbatul drept care – amintea Papa Francisc la predica de la Liturghia de începere a pontificatului său, în urmă cu cinci ani – „trăiește în atenție constantă față de Dumnezeu, deschis la semnele Sale, disponibil la proiectul Său, nu atât la cel propriu”. Și este păzitor „pentru că știe să îl asculte pe Dumnezeu, se lasă condus de voința Lui, și tocmai pentru aceasta este și mai sensibil față de persoanele care îi sunt încredințate, știe să citească evenimentele cu realism, este atent la ceea ce îl înconjoară și știe să ia deciziile cele mai înțelepte”. În acest interviu pentru Vatican Insider, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru ITRC.ro, Mons. Timothy Verdon – profesor de istorie a artei la Stanford University și director al Muzeului Operei de la Domul din Firenze – propune și comentează câteva reprezentări care au marcat istoria iconografiei lui Iosif. Iată ultima parte.
– Ce alte opere din această epocă le considerați mai semnificative?
– Mă gândesc la Logodna Fecioarei, pictură celebră a lui Raffaello păstrată la Pinacoteca Brera din Milano. Poate că este mai puțin cunoscută este cea dedicată aceleiași teme și acum expusă la Musée des Beaux-Artes di Caen, Franța, al cărui autor este Perugino, maestru al lui Raffaello. În ambele opere Iosif este în prim plan, în momentul în care pune inelul în degetul Mariei: pe fundal este o piață și o mare biserică octogonală a cărei poartă centrală, epicentru al compoziției, este deschisă. Semnificația este precisă: dacă Iosif este slujitorul credincios pe care Dumnezeu l-a pus drept protector al Mariei și dacă Maria este figură a Bisericii, atunci Iosif este protectorul Bisericii: un titlu care nu va dispare niciodată.
Aș vrea să menționez o altă operă foarte interesantă, chiar dacă e mai puțin cunoscută: situată în interiorul domului din Udine, este o pală de altar cu dimensiuni însemnate, operă a unui artist din școala venețiană, Pellegrino da San Daniele: reprezintă o mare figură a lui Iosif care, complet singur, fără Maria, îl ține în brațe pe Isus: prezentându-l ca unic părinte, pictorul îi conferă o relevanță extraordinară.
– O temă îndrăgită de artiștii epocii este și fuga în Egipt.
– Desigur. Mă gândesc la o operă a lui Battista Dossi, astăzi la Lowe Art Museum de la Universitatea din Miami: Maria este pe un măgar, Iosif pe un altul și chiar el e cel care îl poartă pe Isus. Fecioara se ține de animal cu o mână în timp ce cu cealaltă pare să dea instrucțiuni soțului, ca și cum i-ar spune să fie atent la Prunc: este o pictură delicioasă. Fuga în Egipt devine și tema multor imprimări care sunt produse ca urmare a evlaviei populare crescânde față de Sfântul Iosif, datorată și nașterii a numeroase confraternități și companii, mai ales de meșteșugari, dedicate lui. Citez o operă a francezului Cristoforo Blanco: arată Sfânta Familie la întoarcerea din Egipt – Maria este pe măgar în timp ce Iosif merge pe jos purtându-l pe umeri pe Isus, care ține mâinile încrucișate pe fruntea tatălui său, exact cum ar face orice copil. Suntem în pragul barocului și această operă de mare realism ne ajută să percepem o tendință care se afirmă: atenția față de dimensiunea umană a Sfintei Familii, o dimensiune pe care umanitatea lui Iosif contribuie să o evidențieze.
– Și Caravaggio s-a măsurat cu Iosif.
– În această incursiune a noastră nu putem uita de Odihna în timpul fugii din Egipt, păstrată la Galleria Doria Pamphilj din Roma: Caravaggio reprezintă o Marie frumoasă și fină care a adormit după ce l-a alăptat pe Prunc, ațipit în brațele sale. Iosif, care pare în schimb un rustic, ține în mână o partitură care este citită de un înger care cântă la violă. Pe fața lui Iosif se percepe uimirea datorită muzicii auzite. Caravaggio explorează sufletul acestui om simplu și bun care, ascultând de cuvintele Domnului, decide să îi păzească pe Maria și pe Prunc și care rămâne încântat de sunetele cerești; așadar un om care știe să asculte cerul.
În secolele următoare, al XVIII-lea și al XIX-lea, artiștii propun teme și dezvoltă reflecții începute în secolele precedente. Voi cita, printre mulți, pe Murillo și Sfânta Familie a sa păstrată astăzi la Galeria Națională din Londra: sus sunt reprezentați Tatăl și Duhul Sfânt, iar jos Isus cu părinții: este clară intenția artistului de a povesti Sfânta Familie ca expresie pământească, familială a Preasfintei Treimi și Cristos ca fundament al amândurora.
– Se poate afirma că reprezentările lui Iosif au contribuit la înțelegerea Mariei și a vieții de la Nazaret?
– Desigur. Maria este o imagine aproape de neatins, o figură încărcată cu semnificații codificate de tradiție care i-au obligat pe artiști care, așadar, cu greu au comunicat dimensiunea propriu-zis familială a existenței acestei femei și a timpului trăit de Isus în familie. Arta s-a folosit de Iosif și pentru a ne permite să o vedem pe Maria și viața de la Nazaret într-o lumină diferită.
– Papa Francisc în mai mult ocazii a denunțat „sentimentul de orfan și de aceea de mare gol și singurătate” care caracterizează cultura noastră „fragmentată și dezbinată”. Acest sentiment de orfan, cauzat și de o pierdere a virtuții păzirii, de o renunțare la responsabilitatea față de celălalt, poate explica atenția scăzută pe care artiștii contemporani o rezervă lui Iosif, care este maestru al păzirii?
– Da, fără îndoială. În comunitățile noastre se pierde dimensiunea păzirii, așa de minunat trăită de Iosif. Trebuie spus că în arta contemporană este rezervată atenția și față de Maria și față de Prunc. În Europa denatalității și a individualismului autoreferențial, imaginea unei femei cu un prunc pare aproape incorect politic, din păcate.
