Papa Francisc: Să nu ne baricadăm în fața iubirii și milostivirii divine

08.04.2018, Vatican (Catholica) - În a doua duminică a Paștelui, cunoscută și ca Duminica Divinei Milostiviri, Papa Francisc a spus că relația noastră cu Dumnezeu este una personală, plină de iubirea și milostivirea Sa, unde noi proclamăm împreună cu Sf. Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” „Intrând astăzi, prin intermediul rănilor, în misterul lui Dumnezeu, înțelegem că milostivirea nu este o calitate a Sa printre altele, ci palpitația inimii Sale înseși. Și atunci, ca Toma, nu mai trăim ca discipoli nesiguri, evlavioși dar șovăielnici; devenim și noi adevărați îndrăgostiți de Domnul!”, a spus Pontiful pe 8 aprilie.

Liturghia celebrată în Piața San Pietro a dat startul întâlnirii din 8-11 aprilie, din Roma, a circa 600 de misionari ai milostivirii, ce au primit misiunea întâia oară în Miercurea Cenușii din 2016, în contextul Jubileului Milostivirii. Mandatul lor a fost extins de Papa Francisc la finalul acelui an sfânt, iar întâlnirile organizate cu acești misionari au ca scop formarea lor spirituală și edificarea comuniunii între ei. La predică, Sfântul Părinte a vorbit desigur despre Evanghelia zilei, cu întâlnirea dintre Toma și Isus. A subliniat că Toma e numit „Geamănul”, fiind într-un fel geamănul nostru, „pentru că nici nouă nu ne este îndeajuns să știm că Dumnezeu există: nu ne umple viața un Dumnezeu înviat dar îndepărtat; nu ne atrage un Dumnezeu distant, oricât ar fi de drept și sfânt. Nu: și noi avem nevoie să îl ‘vedem pe Dumnezeu’, să atingem cu mâna că a înviat și a înviat pentru noi.”

Dar cum putem să îl vedem? Papa a răspuns: „prin rănile Sale”. A invitat la „a intra în rănile Sale”, contemplând iubirea nemăsurată ce vine din inima Sa. Apoi a amintit reacția lui Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, atrăgând atenția asupra „acelui adjectiv pe care îl repetă Toma: al meu. Este un adjectiv posesiv și, dacă reflectăm, ar putea să pară nepotrivit să îl aplicăm la Dumnezeu: cum poate Dumnezeu să fie al meu? Cum pot să îl fac pe Cel Atotputernic al meu? În realitate, spunând al meu nu îl profanăm pe Dumnezeu, ci noi cinstim milostivirea Sa, pentru că El a voit ‘să devină al nostru’. Și ca într-o istorie de iubire, îi spunem: ‘Te-ai făcut om pentru mine, ai murit și ai înviat pentru mine și atunci nu ești numai Dumnezeu; ești Dumnezeul meu, ești viața mea. În tine am găsit iubirea pe care o căutam și mult mai mult, cum nu mi-aș fi imaginat vreodată.'”

Cum era de așteptat, predica a atins și tema Spovezii, ca loc unde se trăiește iubirea și milostivirea lui Dumnezeu. „Mă întreb pe mine și vă întreb pe fiecare dintre voi: eu mă las iertat? Pentru a experimenta acea iubire, trebuie trecut pe acolo. Eu mă las iertat? ‘Dar, părinte, a merge la Spovadă pare dificil…'” A atras atenția asupra pericolului „baricadării” din teamă și rușine, după care a spus: „Fie ca Domnul să ne dea harul de a înțelege rușinea, de a o vedea nu ca o ușă încuiată, ci ca primul pas al întâlnirii. Când simțim rușine, trebuie să fim recunoscători: înseamnă că nu acceptăm răul și acest lucru este bun. Rușinea este o invitație secretă a sufletului care are nevoie de Domnul pentru a învinge răul.”

La final a explicat care sunt două uși în spatele cărora ne baricadăm. Prima este cea a resemnării. „Noi putem gândi: ‘Sunt creștin de atâta timp, și totuși în mine nu se schimbă nimic, fac mereu obișnuitele păcate.’ Atunci, descurajați, renunțăm la milostivire. Însă Domnul ne interpelează: ‘Nu crezi că milostivirea Mea este mai mare decât mizeria ta? Ești recidivist în a păcătui? Fii recidivist în a cere milostivire și vom vedea cine va câștiga!'” Cealaltă ușă – „uneori blindată” – este cea a păcatului în sine. „Când comit un păcat mare, dacă eu, cu toată onestitatea, nu vreau să mă iert, de ce ar trebui să o facă Dumnezeu? Însă această ușă este încuiată numai dintr-o parte, a noastră; pentru Dumnezeu nu este niciodată de netrecut. Lui, așa cum învață Evanghelia, îi place să intre chiar ‘când ușile sunt încuiate’. Acolo Dumnezeu săvârșește minunății. El nu decide niciodată să se despartă de noi: noi suntem cei care îl lăsăm afară. Însă atunci când ne spovedim se întâmplă nemaiauzitul: descoperim că tocmai acel păcat, care ne ținea departe de Domnul, devine locul întâlnirii cu El.”