Episcopul Colombo: Acum Argentina are propriul Romero (I)
12.06.2018, Roma (Catholica) - Papa i-a telefonat „la puține minute după ce a semnat declarația de recunoaștere a martiriului” Episcopului Enrique Angelelli. A destăinuit aceasta pentru Vatican Insider Episcopul Marcelo Daniel Colombo de La Rioja, Argentina, desemnat Arhiepiscop de Mendoza luna trecută de Pontif. „Vreau să îți dau vestea că în urmă cu câteva minute am semnat decretul privitor la martiriul lui Angelelli”, a povestit Mons. Colombo despre convorbirea avută. Papa Francisc „m-a încurajat să pregătesc beatificarea cât mai curând posibil”. El a fost cel care a deschis cauza diecezană de beatificare a Mons. Angelelli, încheiată în octombrie 2016, „a cărui moarte într-un presupus «trist accident stradal» a fost acceptată de toți numai că, după decenii, s-a înțeles că în realitate prelatul – foarte critic cu dictatura militară – a fost asasinat cu lașitate pentru că încerca să înțeleagă motivele pentru care au fost ucise celelalte trei persoane pe care el le cunoștea”. Iată prima parte a interviului tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
– Și astfel Argentina are propriul Romero. Episcopul salvadorian a fost asasinat de exponenți ai dreptei naționaliste ca Angelelli, recunoscut martir după mulți ani – 42 în cazul lui Angelelli, 35 în cazul lui Romero – și ambii uciși „din ură față de credință”, cum se citește în respectivele decrete de martiriu…
– Și ambii manifestând o convingere profundă cu privire la protagonismul săracilor, la necesitatea unei Biserici mai prezente în mod de mărturie; în ambii am putut vedea păstorul care citește semnele timpurilor și discerne împreună cu proprii colaboratori și în comunitate, noile căi de parcurs. În cele două cazuri înțelegerea eclezială a morții lor a fost eclipsată de atât de multe elemente externe de natură politică încât au voit să reducă la tăcere semnificația jertfei lor. În ambele cazuri s-a încercat să se înspăimânte păstorii și credincioșii; ambele morți au fost cu siguranță nu numai un mod de a reduce la tăcere viețile lor, ci și de a intimida pe cei care doreau să continue acel mod pastoral de a iubi și a sluji poporul lui Dumnezeu.
– Ambii, Romero și Angelelli, s-au văzut combătuți (și ca morți) de sectoare ale Bisericii…
– A exista multă frică, multă miopie, multă incapacitate de a citi semnele lui Dumnezeu, multă prejudecată.
– Și diferențele cele mai vizibile între cei doi martiri unde le vedeți?
– Chiar dacă ambii au fost ireproșabili în viețile lor, păstori sfinți care au captat sensul cel mai deplin al slujirii lor, în Romero a existat ca un soi de „convertire” în înțelegerea propriei misiuni, ceea ce se întâmpla în El Salvador, ceea ce Biserica trebuia să facă. În schimb, Angelelli a avut o viață mai liniară cât privește modul său de a fi, de a vedea și de a simți propria misiune și pe cea a Bisericii. Încă de tânăr s-a remarcat ca lider printre colegii săi: cumsecădenia, prietenia sacerdotală, angajarea cu sectoarele muncitorește și studențești făceau parte din luptele sale de preot tânăr.
Ca Episcop auxiliar de Córdoba și ca Episcop de La Rioja, a aprofundat aceste dimensiuni, îmbogățindu-se cu noile provocări pe care le capta. Când a ajuns la La Rioja, tot acest „capital” de experiență sacerdotală, umană și pastorală l-a pus în slujba construirii unei comunități creștine identificate cu Conciliul Vatican II și cu valorile Împărăției lui Dumnezeu. În acest sens, putem spune că a fost un martir al Conciliului.
– Împreună cu Angelelli sunt înălțați la altare și preoții Carlos Murias și Gabriel Longueville și laicul Wenceslao Pedernera. Dvs v-ați angajat mult pentru această „colegialitate de fericiți” argentinieni.
– Au lucrat împreună pentru Împărăția lui Dumnezeu și împreună și-au dat viața pentru poporul lui Dumnezeu. Carlos Murias a fost un frate franciscan conventual, entuziast, plin de viață, care trăia și vibra cu mesajul Mons. Angelelli, luând parte la provocările pastorale în Llanos de La Rioja; Gabriel Longueville a fost un preot diecezan francez, din Dieceza de Viviers, cu o prețioasă experiență de viață ministerială acolo, pe care apoi a pus-o la dispoziția poporului argentinian, mai întâi la Corrientes și apoi la La Rioja. În Angelelli a găsit un prieten și un martor credibil care a îmbogățit înțelegerea lumii săracilor, îndeosebi religiozitatea populară și capacitatea săracilor de a duce înainte viața lor în mijlocul atâtor suferințe și limitări. Gabriel și Carlos au crescut în prietenie și colaborare pastorală în parohia Chamical și împreună au fost răpiți și uciși.
Wenceslao a fost un muncitor rural, care s-a îndrăgostit de Cristos și de Evanghelia Sa când era adult, prin „contagierea” soției sale care l-a apropiat de viața de credință. Când l-a întâlnit pe Cristos, l-a urmat cu toată inima, angajându-se pentru o lume mai bună, solidar cu țăranii și cu vecinii săi. Wenceslao Pedernera a fost invitat de Angelelli să lucreze și să anime modelul cooperativist creștin. Cei patru erau animați de acest spirit creștin de slujire totală. Participarea la unul și același proiect eclezial și îndurarea morții din cauza acelei identificări cu Cristos și cu săracii îi face părtași de ceea ce ați numit pe bună dreptate „colegialitate a fericiților”.
– Viața lui Bergoglio se intersectează cu aceea a lui Angelelli în diferite momente. Le puteți aminti?
– Nu sunt în măsură să contabilizez de câte ori s-au întâlnit. Însă câteva din acele dăți au fost foarte semnificative: la 13 iunie 1973 la Anillaco, Angelelli a fost primit cu pietre de un sector care nu accepta propunerile lor cu privire la munca rurală conform Evangheliei și doctrinei sociale a Bisericii. „Ne schimbă tradițiile; ne schimbă religia”, protestau așa-numiții Cruzados ai credinței, între care unii musulmani necreștini. În aceeași zi, Angelelli l-a primit pe părintele Arrupe, vestitul superior general al iezuiților în acel moment, care era asistat de un preot tânăr, Jorge Bergoglio și alți călugări din aceeași Congregație. Angelelli le-a predicat la o zi de reculegere; trebuiau să reflecteze despre diferite lucruri, inclusiv alegerea viitorului provincial, care avea să fie Bergoglio însuși.
[Bergoglio], ca provincial, a vizitat de mai multe ori vestul provinciei de la La Rioja, unde lucrau iezuiții: Famatina, Guandacol… când amenințările sectoarelor de dreapta și paramilitarii au început să își facă simțită puterea lor. În 1975 și la începutul anului 1976, Angelelli a decis să încredințeze formarea seminariștilor săi la Facultatea „San Miguel” și părintele Jorge Bergoglio a asumat această funcție cu mare responsabilitate, stabilind o legătură de profundă prietenie cu cei trei tineri care acum sunt preoți din această dieceză; unul dintre ei, părintele Quique, este actualmente episcop auxiliar de Santiago dell’Estero.– Cât este al Papei în toate acestea din apropiata beatificare a lui Angelelli?
– Este foarte interesant a-l asculta pe Francisc vorbind despre Angelelli, au auzi cât de puternică este convingerea sa despre sfințenia Episcopului, curajul său în fața atacurilor și a amenințărilor, modul său sincer și eclezial de a trăi Conciliul, ca Episcop al unei Biserici care era persecutată. Însă adevărul acestor vieți, noblețea dăruirii lor, au reieșit din investigațiile, din mărturiile și din probele adunate și prezentate. Papa a fost foarte respectuos față de diferitele instanțe și față de pașii pe care îi făceau diferitele autorități care interveneau în cauză: experți, teologi, Cardinali, oficiali de la Congregația Cauzelor Sfinților și așa mai departe. Știam toți că acest proces era în inima Papei, și aceasta era o angajare importantă care înmulțea energiile noastre și pe cele ale fiecărui actor în acest proces.
