O femeie printre Patriarhi la Bari: Am dus glasul poporului creștin din Orientul Mijlociu
11.07.2018, Roma (Catholica) - „A fost o zi de kairos, moment favorabil, just și oportun. Nu numai conducătorii Bisericilor s-au reunit la Bari, ci și poporul lui Dumnezeu a venit în număr mare pentru a susține lucrarea noastră și pentru a se ruga cu noi, creștini din Orient. Mult decât o impresie am o certitudine: Biserica este vie, și nu va putea muri.” Catolica libaneză Souraya Bechealany este secretar general al Consiliului Bisericilor din Orientul Mijlociu. A vorbit cu agenția SIR despre întâlnirea de la Bari văzută din perspectiva unicei femei admise să participe, împreună cu Patriarhii din Orient și cu Papa Francisc, la întâlnirea de rugăciune și de discuție cu ușile închise din Bazilica Sfântul Nicolae. Interviul a fost tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
– Sunteți secretar general al Consiliului Bisericilor Creștine din Orientul Mijlociu. Ce vă preocupă mai mult?
– Ceea ce se află mai mult la inima mea este ca Bisericile să fie împreună, pentru că singure nu pot înfrunta toate provocările pe care le avem în fața noastră.
– Papa a spus că „un Orient Mijlociu fără creștini nu ar fi Orient Mijlociu”. Cât de mult cântărește fuga creștinilor pentru echilibrele de pace în regiune?
– Nu pot fi învinovățiți creștinii care părăsesc Orientul Mijlociu pentru că o fac numai atunci când nu este posibil să trăiască în casa lor. Dar ceea ce spune Papa este foarte important. Pentru că nu există pace fără dreptate și nu există dreptate fără deschidere spre celălalt. Creștinul din Orientul Mijlociu este garantul alterității. Și arată lumii musulmane că nu se poate trăi numai cu cel care mi se aseamănă și este egal cu mine în toate și prin toate. Putem fi diferiți și putem trăi împreună. Dacă creștinii abandonează Orientul Mijlociu, riscă să lase teren liber unui război teribil între șiiți și sunniți, între musulmani între ei, între musulmani și evrei. Apoi este adevărat că dacă noi părăsim, pacea va dispare din Orientul Mijlociu. Deoarece creștinii peste tot pe acest pământ sunt o punte între popoare.
– Cum a mers discuția cu ușile închise în Bazilica „Sfântul Nicolae”?
– A fost o întâlnire în jurul unei mese rotunde unde Papa și Patriarhii au trăit un moment de sinodalitate, între frați. Au vorbit frățește, curajos, liber, fără limitări. Toți au putut să exprime ceea ce gândeau și a vorbit și Papa. Da, a fost frumos. A fost frumos să se vadă această Biserică în jurul unei mese rotunde.
– Au vorbit toți?
– Toți au luat cuvântul, și eu. Am vorbit ultima. Am așteptat ca să vorbească toți. Și a fost emoționant să iau cuvântul ca femeie. Eram așezată chiar în fața Papei. Aveam la dreapta și la stânga pe toți Patriarhii.
– Ce ați spus?
– Mi-am dat seama că eu ca femeie, eram singura care reprezintă poporul lui Dumnezeu și am încercat să fiu glasul acestui popor. În urmă cu câteva zile am avut o întâlnire cu tinerii din Orientul Mijlociu și mi-au dat o pagină. Am încercat să exprim Patriarhilor ceea ce mi-au scris.
– Și ce anume v-au scris? Ce așteaptă oamenii din Orientul Mijlociu de la această întâlnire de la Bari?
– Ca Biserica să fie fidelă față de misiunea ei, care să nu se asemene cu această lume, adică să fie în lume dar nu a lumii, care să denunțe tot ceea ce nu îi aparține. Putem fi tentați de corupție și de dezbinare. Ceea ce poporul lui Dumnezeu din Orientul Mijlociu – dar nu numai – așteaptă de la Biserică este ca să fie fața lui Cristos în lume, ca să fie corectă, onestă, curajoasă și unită. Dacă face asta, tot poporul lui Dumnezeu o va urma.
– Ce impresie v-a făcut papa Francisc în bazilica „Sfântul Nicolae”?
– În termeni teologici se spune „primus inter pares”, „primul între egali”. Dar a fost mai ales un frate pentru frații săi, un părinte.
– După Bari, ce se va întâmpla?
– Au existat în trecut momente dificile. Dar nu trebuie să ne descurajeze. Momente ca acelea trăite la Bari, dau forță persoanelor responsabile și speranță Bisericilor lor. Roadele vor fi astăzi și mâine imperceptibile dar cu siguranță în timp vor fi vizibile. Nu trebuie să pierdem speranța. Și știți de ce? Pentru că noi urmăm un Dumnezeu care a învins lumea. Nu lucrăm pentru cineva care nu este slab, ci pentru cineva care și-a dat viața și a înviat. Oricât ar fi de puternic răul, termenul ultim al problemei este victoria vieții asupra morții. Această speranță îi determină pe creștini să nu renunțe, să construiască pacea, să lupte pentru dreptate. Acesta este motivul pentru care noi, creștinii din Orientul Mijlociu, nu ne vom descuraja niciodată.
