Mauro Giuseppe Lepori: Simon numit Petru
26.07.2018, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea Simon numit Petru. Pe calea unui om în urmarea lui Dumnezeu, scrisă de Mauro Giuseppe Lepori și tradusă în limba română de Daniel Hrișcă. Cartea apare în colecția „Viețile sfinților”, în formatul 14×20, are 106 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țara la prețul de 10 lei. Redăm prefața cărții, semnată de Cardinal Angelo Scola.
Îi sunt recunoscător părintelui Mauro Lepori nu doar pentru ceea ce a scris în această carte, ci și pentru felul în care a scris-o. De fapt, citind-o, am experimentat încă o dată miracolul comunicării literare: ești dus înăuntrul evenimentelor narate – în acest caz, istoria lui Simon numit Petru – și le vezi cu proprii ochi și le simți cu propria inimă mai mult decât dacă ai fi de față. Arta creștină, apoi, deține această carismă unică în cel mai înalt grad, întrucât se împărtășește din puterea de pătrundere în eul marelui eveniment al Mântuitorului, „intimior mei”, căruia aceasta îi face ecou. Astfel, atunci când se nasc, precum în acest caz, dintr-o încercare pasionată de identificare cu experiența lor umană (tentativa de a păși pe „calea unui om în urmarea lui Dumnezeu”), portretele sfinților trec dincolo de limitele simplei „biografii”.
Istoria Prințului Apostolilor e povestită, în inconfundabilul său timbru uman, cu o genială capacitate de pătrundere psihologică, în care fiecare dintre noi poate să se recunoască. Așa încât, dincolo de a fi o excelentă meditație, această operă ar putea fi citită și ca o elementară, dar nicidecum banală, introducere în antropologia creștină. Ca să „deschidem apetitul”, vor fi suficiente câteva stimulente. Mă gândesc la felul în care este descrisă, în primele pagini, nașterea credinței ca întâlnire care âl revelează pe om sieși: „Niciodată până acum, Simon nu considerase cu adevărat importanța vieții și a libertății sale”; sau la percepția posesiunii curăției ca omagiu suprem adus capacității afective naturale: „Atunci, Simon lăsă totul, pentru ca nimic să nu se piardă”.
Pentru el, urmarea lui Cristos („era ca și cum l-ar fi urmat pe Învățătorul acolo unde acesta se-ndrepta cu inima sa, nu doar cu pașii, deciziile și lucrările sale”) este elogiu al libertății și radicalizare a dramei acesteia: „…nu ar fi putut merge până la capătul acelei prietenii fără a îmbrățișa soarta obscură a Învățătorului”. Cu o claritate din ce în ce mai mare i se impune o evidență: adevărul, mântuirea eului său, e relația cu Acest om: „Fără el, viața lui… era ca o privire fixată asupra nimicului propriu”. Până la maturitatea deplină și fecundă a persoanei sale, în legătura inseparabilă între „da”-ul spus lui Cristos și misiune. În ascultarea cu bucurie față de porunca iubirii: a-și da viața pentru lucrarea Altuia. „Nu mai aveau niciun moment de răgaz pentru ei înșiși: de la răsăritul soarelui până la apus, erau ca suspendați între mila lui Cristos și neajunsurile oamenilor”.
În cazul lui, o carte este mai mult de-atât, după cum amintește Guardini: e o întâlnire ce prelungește cu o verigă prețioasă lanțul prieteniei dintre oameni.
Imagini
