Studii de Istorie Eclesiastică – un volum de istorie ecleziastică pe baze ecumenice

Structurat pe trei secțiuni: (I.) Oameni și credințe între Evul mediu și zorii Modernității, (II.) Diversitate și modernitate confesională și (III.) Biserica sub regimurile totalitare, volumul reunește teme din istoria unei mari părți – am putea spune majorității confesiunilor (cu excepția, din păcate, a celei majoritare) și chiar a unor minorități naționale din România, ba mai mult, ne vorbește și de martiriul catolic din Bulgaria, dar și de fascinantul univers al armenității venețiene de la San Lazzaro.

Ineditul volumului este dat de mai multe elemente: în primul rând inițiativa, care este una eminamente privată, neafiliată vre-unui institut sau vre-unui grup. Ea se naște din necesitatea dezvoltării domeniului istoriei și istoriografiei ecleziastice, care a luat un considerabil avânt în țară, dar care totuși încă nu dispune de volume de această natură: fondate pe baze științifice, interdisciplinare, dar și ecumenice. Un alt aspect inedit îl constituie prezența între coperțile sale a studiilor unor pasionați ai istoriei, bine documentați, dar care nepublicând până acum într-un astfel de context, doar eventual în mici publicații de popularizare, devin debutanți prin prezentele studii.

În secțiunea Oameni și credințe între Evul Mediu și zorii Modernității constatăm reunirea într-o armonioasă succesiune cronologică a istoriei și a credințelor unor naționalități istorice ale României, pornind de la bulgarii, cândva paulicieni, și strămutându-ne spre zona Banatului și apoi a Transilvaniei și Partium-ului, unde întâlnim realități instituționale catolice medievale, dar și moderne, disputa dintre Reforma protestantă și Reforma catolică, numită și Contrareformă, episcopi ortodocși de origine sârbă ai meleagurilor bănățene de dinaintea separației ierarhice, dar mai cu seamă, de o formație academică deosebită.

Cercetătorul Ilie-Cătălin Grigore, aduce în prim plan, în cadrul studiului său, o sectă de pavlichieni, aflată la fruntariile Imperiului Otoman și o analizează în studiul său intitulat, Controversele și concordanțele în sursele grecești și armene cu privire la erezia pauliciană. Epopeea acestor oameni este una fascinantă și adesea tragică.

Maria Roșu, documentată și pasionată cercetătoare a realităților medievale bănățene, arădene și transilvane debutează între paginile acestui volum cu un material referitor la Prepozitura Aradului în secolele XII-XIII, bazat, fundamentat cu precădere, pe reinterpretarea surselor existente, autoarea surprinzând perioada de decădere a acestei renumite instituții ecleziastice.

Rămânând în sfera instituțional-ecleziastică, respectiv monastică, romano-catolică, ne este propus spre lecturare studiul părintelui Reinholdt Lovasz, mulți ani paroh în Caransebeș, el prezentându-ne în cadrul materialului său Conventul franciscan din Caransebeș în lumina unor documente inedite (sec. XVIII). Studiul vine să clarifice unele polemici apărute o dată cu descoperirile arheologice realizate la finele anilor `80.

Sever Cristian Oancea ne propune o temă atât interesantă, cât și provocatoare, atât pentru mediul catolic, dar și pentru cel protestant: Convertirea brașoveanului Johann Drauth la catolicism în anul 1715. Autorul ne atrage atenția, de fapt, asupra unor apropieri ale unor sași transilvăneni față de misionarii catolici, în veacul al XVIII-lea, realitate puțin cunoscută de literatura românească de specialitate.

Studiul lui Claudiu Călin își propune recuperarea, în cadrul istoriografie ecleziale, a biografiei prepozitului Paul de Vuko et Branko (1725-1798), un ilustru cleric bulgar al Diecezei de Cenad. Fascinanta epopee a bulgarilor catolici refugiați în Valahia la finele veacului al XVII-lea și ajunși în Banat, respectiv pe teritoriul Diecezei de Cenad, cunoaște și biografii deosebite ale elitelor proprii.

Părintele Sașa Iașin, preot al Eparhiei Ortodoxe Sârbe din Timișoara, evocă la rândul său o personalitate eclezială de excepție, propunându-ne studiul său intitulat: Episcopul de Timișoara Petar Petrovich (1786-1800). Ierarhul, de o erudiție cu totul aparte, spirit enciclopedic, a marcat prin caracterul său o epocă deosebit de importantă în viața spirituală, deopotrivă, a ortodocșilor sârbi și români din Banatul acelor vremuri, încă neseparați ierarhic pe criterii naționale.

Secțiunea Diversitate și modernitate confesională ne dezvăluie crâmpeie din trecutul nu foarte îndepărtat, dar pentru mulți, încă foarte puțin cunoscut al istoriei cultelor protestante sau neo-protestante din România. Astfel, pastorul evaghelic-luteran de limbă slovacă, Gheorghe Dušan Vanko, deschide seria acestor recuperări istorice și ne aduce în prim plan două biografii ale unor clerici remarcabili, titlul lucrării sale fiind: Ľudovít Augustín Boor și Ivan Bujna – personalități ale slovacilor evanghelici din România în secolul XX.

În continuare, întrând în sfera neo-protestantă, Teodor-Ioan Colda ne propune studiul intitulat: Baptiștii din România după Marea Unire de la 1918 între entuziasmul realizării idealului național și tragediile persecuțiilor religioase, reflectând la istoria misionariatului de factură baptistă din țara noastră, dar și la persecuțiile la care au fost supuși acești creștini ca urmare a activității lor.

Marius Silveșan aprofundează tematica comunității baptiste românești, evidențiind în cadrul vastului său studiu intitulat: Baptiștii din România între regimul de autoritate monarhică a lui Carol al II-lea și regimul de democrație populară, eforturile supraomenești ale acestui cult, pentru a face față politicii interne din perioada interbelică pentru a-și asigura existența și supraviețuirea.

Bogdan Emanuel Răduț ne vorbește în paginile dedicate articolului său științific despre Creștinii după Evanghelie, o altă denominațiune neo-protestantă care a înregistrat la rândul ei o serie de abuzuri și persecuții din partea confesiunii majoritare, adesea aflată în colaborare cu autoritățile. Deși recunoscuți de către statul român încă din 1933, aderenții cultului erau supuși unor condiții destul de dure. Același cercetător ne supune atenției și o a doua analiză, conținând date și detalii inedite, la chestiunea cultului Creștinilor după Evanghelie, studiul fiind intitulat: Opinii asupra Istoricului Bisericii Creștine după Evanghelie din România reflectate într-o scrisoare particulară din 1946.

Deși regimurile totalitare sau persecuțiile împotriva unora dintre cultele menționate mai sus au fost deja evidențiate, secțiunea Biserica sub regimurile totalitare începe abia o dată cu studiul părintelui Mircea Remus Birtz, cu titlul: „Revenirea” greco-catolicilor din 1948 sub o altă perspectivă. Părintele Birtz prezintă și comentează mai cu seamă aspectele de natură canonică, necunoscute publicului, descriind cu acuratețe etapele acestei măsuri abominabile, cel mai adesea prezentată părtinic de către beneficiarii ei. Concepția dezvoltată de autor vis-a-vis de acea mult trâmbițată „trecere la ortodoxie” a greco-catolicilor, care se visa drept un act reparatoriu și de „refacere” a unității Bisericii naționale românești, constituie o noutate fundamentată pe bazele rigorii științifice.

Monseniorul Marton József, prepozit capitular al Catedralei Romano-Catolice de Alba Iulia, ilustru cercetător și cadru universitar, dedică episcopului mărturisitor Márton Áron studiul intitulat: Márton Áron: apărător al adevărului, ocrotitor al celor prigoniți și bun păstor al poporului său. Analiza științifică dedicată episcopului ardelean, al cărui proces de beatificare a fost înaintat încă de către arhiepiscopul Lajos Bálint, are la bază trei virtuți eroice, atribuite lui Márton Áron.

Marius Oanță, coordonatorul volumului, ne propune la rândul său o reflecție de drept canonic, dintr-un unghi cu totul neînscris în „canoanele” nescrise, dar conturate deja de către o serie de autori care s-au ocupat de viața romano-catolicilor din spațiul vechiului Regat. Articolul său intitulat: Situația canonică din Arhidieceza Romano-Catolică de București (1948-1964) ne oferă o serie de lumini și umbre aruncate în documentele emise de fosta Securitate asupra acestei structuri ecleziale din capitala țării, asiduu persecutate în vechiul regim. Autorul, evidențiind mai ales documente emanate de către aparatul represiv, le interpretează într-un mod diferit, aducând o schimbare de paradigmă inclusiv în viziunea asupra oficiilor deținute în acei ani de preoții arhidiecezei.

Giuseppe Munarini, prin comunicarea sa: Figuri reprezentative de martiri ai Bisericii Catolice din Bulgaria ne descrie o serie de fapte care au drept scop recuperarea unor evenimente tragice, sintetizarea lor și prezentarea realelor intenții ale acestei ideologii străine de Dumnezeu și de orice simțământ uman. Munarini afirmă, la un moment dat: „[…]comuniștii, și servitorii lor nu doar au negat adevărul, ci au organizat procese-farsă, cum s-a întâmplat în România, în Ucraina și pretutindeni unde au ajuns la putere cu minciunile lor”.

Arhivistul Narcis-Cristian Ispas ne prezintă, sub oarecum inofensivul titlu Retragerea la mănăstire a episcopilor Cisar și Scheffler o imagine și ea destul de necunoscută a epocii comuniste, redată de fapt, de o serie de documente păstrate la Arhivele Naționale ale României, în fondul Ministerului Cultelor. În fapt este vorba despre corespondența episcopilor romano-catolici János Scheffler și Alexandru-Theodor Cisar cu autoritățile de stat, ierarhii fiind împiedicați în acel moment din exercitarea atributelor lor episcopale, fiind propuși a fi plasați cu domiciliu obligatoriu, la Baia de Criș, respectiv la Orăștie. Sfârșitul lor a fost unul tragic: János Scheffler a decedat la 6 decembrie 1952, în închisoarea Jilava, fiind practic opărit la duș. Arhiepiscopul Alexandru-Theodor Cisar a decedat la 7 ianuarie 1954 la București, fiind otrăvit în arhiepiscopie, după ce a fost obligat să participe la cel de al IV-lea Festival Internațional al Tineretului și Studenților, desfășurat în capitală, între 2-16 august 1953.

Perioada recentă, respectiv o tematică de natură teologică a vremurilor contemporane, este analizată în cuprinsul articolului patrologului Lucian Dîncă, care vorbește despre Euthanasia în Encyclica „Evanghelium Vitae” a Papei Ioan Paul al-II-lea, o temă actuală, un concept care devine în unele situații o realitate sensibilă deosebit de încărcată de tragism uman și moral.

Volumul este completat într-un mod inedit și, am putea spune, fericit de un număr de nouă materiale informative, respectiv recenzii și reflexii privind viața religioasă din țara noastră, precum: Sesiune științifică: Timișoara 1716-2016. O istorie europeană (Claudiu Călin), Expoziție vernisată în Palatul Episcopal Romano-Catolic din Timișoara (Claudiu Călin), Vernisajul expoziției: „Timișoara 1716. Începuturile unui oraș european” (Claudiu Călin), Manifestări solemne pe insula „San Lazzaro degli Armeni”, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la intrarea în posesie a insulei de către servul lui Dumnezeu, abatele Mechitar și a ucenicilor lui (Giuseppe Munarini), Lansare de carte la Centrul de Studii bizantine „Sfinții Petru și Andrei” din București: „Cioplea, reședință a episcopilor pasioniști (1806-1847)” (Bernadeta Maria Lisacoschi), Raymund Netzhammer în România, pe urmele spiritului locului, coordonatori Violeta Barbu și Nikolaus Netzhammer (Marius Oanță), Scurt istoric al Adunărilor de Creștini după Evanghelie din România (1899-1989), rezumat și redat de Victor și Blanche Dumitrescu – Perret (Marius Silveșan), Cioplea, reședință a episcopilor pasioniști (1806-1847) Marius Oanță, (Bernadeta Maria Lisacoschi) și România: Pași îndărăt în dialogul ecumenic (Pr. Cristian F. Sabău).

Numărând 320 de pagini, trei secțiuni, întreaga paletă de comunicări științifice enumerate și beneficiind de colaborarea dintre Marius Oanță (coordonator), Alexis Dimcev (Coperta/DTP), Maria Buturugă (lectură/corectură) și Claudiu Călin (consultant științific), volumul își stabilește drept țel de viitor transformarea sa într-o serie care să promoveze istoria ecleziastică din țara noastră într-un context științific, ecumenic și interdisciplinar. (prezentare semnată de Claudiu Călin)

Imagini