Conştiinţa timpurilor noastre (II)

08.07.2007, Maynooth (Catholica) - Conştiinţa, în concepţia sa modernă, se reduce la un simplu mecanism justificator, conform căruia persoana nu poate greşi niciodată, pentru că orice lucru pe care ea îl consideră just este considerat şi ca lucru just în sine, a afirmat pr. Vincent Twomey. Părintele Twomey, profesor pensionar de teologie morală la Universitatea Catolică „St. Patrick`s College” din Maynooth (Irlanda), este autorul cărţii „Pope Benedict XVI: The Conscience of Our Age”, publicată anul acesta de Ignatius Press. În acest interviu dat agenţiei ZENIT, el explică modul în care Sfântul Părinte se străduieşte să arate drumul spre o întoarcere la o concepţie mai profundă şi autentică despre conştiinţă şi despre rolul ei. Pr. Mihai Pătraşcu a tradus interviul pentru situl Diecezei de Iaşi, de unde îl preluăm în două părţi.

– Consideraţi că a existat o distorsiune în conştiinţa lumii. În ce constă această distorsiune şi în ce mod a avut un impact şi asupra Bisericii?
– Punctul de plecare este noţiunea tradiţională a ce anume este o conştiinţă eronată, care ca urmare a polemicilor ridicate de „Humanae vitae” a fost înţeleasă în mod eronat în sensul că nu contează ce anume se face, cu condiţia de a fi în mod sincer convinşi că este corect. Deci sinceritatea devine criteriul moralităţii şi, dusă la concluzia sa logică, ar fi imposibil de condamnat Hitler sau Stalin, deoarece s-ar putea afirma că şi ei acţionau conform propriilor „lumini”, conform convingerilor lor sincere. Insistenţa asupra primatului conştiinţei, cu toate că este eronată, a dus la o nouă noţiune, cea a „conştiinţei infailibile”, conform căreia conştiinţa nu poate să greşească şi ceea ce tu gândeşti că este corect, de fapt este corect. Aceasta înseamnă a reduce conştiinţa la un mecanism justificator. Şi este o noţiune care găseşte confirmare, dacă nu chiar inspiraţia sa, în relativismul care domină în epoca noastră modernă. Se afirmă uneori astăzi că fiecare are dreptul de a adera la principiile morale pe care vrea să le adopte. Deci acestea sunt rodul unei alegeri conştiente, făcută după ce a luat în consideraţie toate alternativele posibile. Desigur că este vorba de o teorie foarte atrăgătoare. Dar în definitiv înseamnă că fiecare poate să determine pentru sine ce anume este corect şi ce anume este greşit: ispita lui Adam şi a Evei în Eden. Adesea se vorbeşte de catolicism „a la carte”, în care fiecare alege ceea ce îi este mai comod. Deci moralitatea este redusă la o simplă preferinţă personală. Această concepţie despre conştiinţă, prevalentă astăzi, a avut efect devastator în Biserică şi în viaţa creştină.

– Îl descrieţi pe Papa Benedict al XVI-lea ca o călăuză pentru conştiinţă în epoca actuală. În ce mod consideraţi că se verifică acest lucru?
– Înainte de toate, ca teolog şi apoi ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Ratzinger a reprezentat glasul conştiinţei Bisericii, afirmând adevărul obiectiv atunci când acesta era negat atât în teorie cât şi în practică. Uimeşte când vedem că unii gânditori laici, care sunt în afara Bisericii, par să recunoască acest fapt mai mult decât cei care se află înăuntrul Bisericii. Aşa, de exemplu, Academia Franceză l-a decorat ca succesor al lui Andrey Sacharov, fizician nuclear care a fost disident în timpul tiraniei din Uniunea Sovietică. Sacharov a fost recunoscut ca un gânditor curajos şi ca marele „disident” al „dictaturii relativismului” care s-a răspândit fără măsură în Europa şi în America în decursul ultimei jumătăţi de secol. În al doilea rând, conştiinţa nu este numai tema centrală a scrierilor sale: el a adus şi o contribuţie însemnată la corectarea acestei concepţii eronate a conştiinţei descrisă mai sus, căreia i-am dedicat un întreg capitol în cartea mea.

– În ce măsură experienţa de viaţă a lui Joseph Ratzinger în Germania nazistă l-a pregătit pentru a fi papă? Ce lecţii deosebite a învăţat atunci, pe care şi astăzi continuă să le pună în practică?
– Răspunsul la această întrebare se găseşte într-un interviu dat în anul 1999 în care a mărturisit că a învăţat o neîncredere sănătoasă faţă de ideologiile dominante, ca o consecinţă că a trăit perioada nazistă. Evident, cu termenul „ideologii” el a voit să înţeleagă şi cele care sunt prezente în interiorul Bisericii şi care reflectă ideologiile din lumea actuală. Experienţa sa de viaţă sub o ideologie politică şi aparatul său statal l-a făcut foarte sensibil faţă de necesitatea ca fiecare să-şi exercite propria responsabilitate morală şi îndeosebi cei care au funcţii publice în stat sau în Biserică. Responsabilitatea morală este numai un alt termen pentru a indica conştiinţa. Scepticismul său faţă de conferinţele episcopale se înrădăcinează în experienţa episcopilor germani care, ca organ colectiv, nu au ştiut să fie la înălţimea mărturiei individuale a unor episcopi ca Clemens von Galen din Münster şi arhiepiscopul Michael Faulhaber din München. Deci el face apel la toţi episcopii ca să dea o mărturie personală şi să nu aştepte reuniunile conferinţei pentru a pecetlui vreun document pregătit de o comisie anonimă. În mod analog, teologia sa este marcată de o căutare personală a adevărului, solicitată de conştiinţa sa. Toată viaţa sa a exercitat personala sa responsabilitate morală, chiar cu preţul de a se vedea etichetat cu apelativul de „rottweiler” sau de „mare inchizitor”, sau chiar de „duşman al omenirii” aşa cum a voit să-l descrie un ziarist. A vorbi despre adevăr cu iubire înseamnă adesea a te pune în opoziţie cu tendinţele prevalente şi deci de a deveni nepopular. Astăzi, şi în postura de Benedict al XVI-lea, el continuă să exercite acea responsabilitate morală a sa, nu în cele din urmă scriind cu mâna sa cea mai mare parte din discursurile sale, care vorbesc la inima ascultătorilor săi, pentru că se nasc din inima sa şi nu dintr-o schemă preconfecţionată.