Sf. Ioan Damaschinul, o figură de frunte în teologia bizantină
07.05.2009, Vatican (Catholica) - În audienţa sa generală desfăşurată în dimineaţa zilei de miercuri, 6 mai 2009, în Piaţa San Pietro, Papa Benedict al XVI-lea s-a concentrat asupra Sf. Ioan Damaschinul (675-749), „o figură de frunte în istoria teologiei bizantine”. Mai presus de toate, a spus Papa Benedict al XVI-lea, acest sfânt a fost „un martor ocular la trecerea de la cultura greacă şi siriacă, împărtăşită de partea răsăriteană a Imperiului Bizantin, la noutatea islamului, ale cărui cuceriri militare au deschis un spaţiu în teritoriul cunoscut astăzi ca Orientul Mijlociu sau Apropiat”.
Sf. Ioan Damaschinul „s-a născut într-o familie creştină bogată şi ca tânăr a deţinut funcţia… de administrator economic al califatului. În curând, însă, nesatisfăcut de viaţa de la curte… a intrat în Mănăstirea San Saba de lângă Ierusalim în jurul anului 700… Acolo şi-a dedicat toate forţele ascetismului şi scrierilor, fără a desconsidera şi o anumită activitate pastorală, despre care se găsesc mărturii în numeroasele lui Omilii. … Papa Leon al XIII-lea l-a proclamat Doctor al Bisericii Universale în 1890”. Papa a explicat că faima Sf. Ioan Damaschinul se bazează, mai presus de toate, „pe cele trei discursuri ale lui: trei `Discursuri împotriva iconoclaştilor` care, după moartea lui, au fost condamnate de Sinodul iconoclast din Hieria (754)”. Aceste Discursuri, a continuat el, reprezintă „prima încercare de a justifica venerarea imaginilor sacre, asociindu-le cu misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei Maria”.
„Sf. Ioan Damaschinul”, a adăugat Sfântul Părinte, „a fost printre primii care au făcut distincţie, în devoţiunile publice şi private ale creştinilor, între adoraţie (`latreia`) şi veneraţie (`proskynesis`): prima poate fi adresată doar lui Dumnezeu, care este spiritual în mod suprem, în timp ce a doua poate folosi o imagine pentru a se adresa persoanei reprezentate în acea imagine”. „A devenit imediat clar că această distincţie era importantă pentru a oferi un răspuns creştin persoanelor care insistau că interdicţiile severe din Vechiul Testament privind folosirea liturgică a imaginilor este universală şi perenă. Acesta a fost de asemenea un subiect mult discutat în lumea musulmană, care acceptă această tradiţie ebraică a excluderii complete a tuturor imaginilor din cult. În acest context creştinii, la rândul lor, discutau problema justificării venerării imaginilor”.
Papa Benedict al XVI-lea a continuat evidenţiind că Sf. Ioan Damaschinul „rămâne un martor important al venerării icoanelor, care va deveni unul dintre aspectele distinctive ale teologiei şi spiritualităţii răsăritene, până în zilele noastre. Învăţătura lui este parte a tradiţiei Bisericii Universale, a cărei doctrină sacramentală permite ca elemente luate din natură să devină canale de har, în virtutea invocării (`epiclesis`) Duhului Sfânt, însoţită de mărturisirea credinţei adevărate”. Acest sfânt sirian a admis de asemenea „venerarea relicvelor sfinţilor, pe baza convingerii că sfinţii creştini, fiind făcuţi participanţi la învierea lui Cristos, nu pot să fie pur şi simplu consideraţi `morţi`”.
În cele din urmă, Papa s-a referit la „optimismul” contemplării de către Sf. Ioan Damaschinul a lumii naturale: faptul că el „a văzut binele, frumosul şi adevărul în creaţia vizibilă. Un astfel de optimism creştin nu este un optimism naiv. El ţine cont de rănile produse asupra naturii umane de libertatea de alegere dată de Dumnezeu şi folosită impropriu de om, cu toate consecinţele lipsei de armonie răspândite la care a condus. De aici vine nevoia, pe care teologul din Damasc a văzut-o clar, ca `natura să fie întărită şi înnoită` de venirea în trup a Fiului lui Dumnezeu”.
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
