A porni din nou de la confesional
30.01.2020, Roma (Catholica) - „În acest timp al nostru în care fața sfântă a Bisericii lui Cristos este uneori întunecată de scandaluri grave și în care abuzuri oribile sunt săvârșite chiar din partea membrilor clerului, amintim exprimarea frumoasă atribuită Papei Pius al V-lea: ‘Să ne fie dați duhovnici capabili și vom avea reforma completă a întregii Biserici'”. Este invitația adresată îndeosebi celor care stau în confesionale de a relua „conștiința frumuseții și a puterii Reconcilierii, un Sacrament capabil să transforme și să învie la viață nouă chiar și pe păcătosul cel mai îndepărtat de Dumnezeu”, pe care Mons. Krzysztof Nykiel, regent al Penitențeriei Apostolice, a relansat-o intervenind la Loreto, marți, 28 ianuarie 2020, la a nouălea Simpozion pentru preoți și duhovnici.
„Sacramentul Reconcilierii și sfințenia în lumina exortației apostolice Gaudete et exsultate” a Papei Francisc a fost firul conducător al intervenției Mons. Nykiel, care a avertizat imediat cu privire la tentația de a considera „pe sfinți ca ființe umane la care nu se poate ajunge, super-eroi dotați cu puteri extraordinare”, în timp ce sunt în schimb „oameni care la fel ca noi au experimentat truda zilnică a existenței, formată din succese și eșecuri, și care au găsit în Domnul forța de a se ridica mereu”. Până la urmă, a adăugat el imediat, „sfințenia nu este o haină preconfecționată de îmbrăcat, un parcurs prestabilit format din etape egale pentru toți care trebuie obținute una după alta în cursul vieții, ci este un proiect de iubire pe care Tatăl l-a gândit diferit pentru fiecare dintre noi, pentru a întrupa și a reflecta, într-un moment precis al istoriei și într-un context determinat, un aspect deosebit al Evangheliei”.
Pentru regentul Penitențeriei Apostolice trebuie redescoperit pe deplin „rolul pe care îl are pe acest drum de sfințenie celebrarea Sacramentului Reconcilierii”. Și Gaudete et exsultate, a afirmat el, „ilustrează tocmai câteva caracteristici în care chemarea la sfințenie se întrupează în lumea noastră contemporană”: Papa Francisc „indică tuturor credincioșilor că ținta lor este sfințenia, că sfințenia este scopul adevărat al unei vieți sincer creștine și că ea este rezervată tuturor”. În document, „importanța Spovezii se evidențiază cu claritate” prin modelul „sfințeniei de la ușa vecină”, al „clasei de mijloc a sfințeniei”, conform cunoscutei definiții a scriitorului francez Joseph Malègue, „de căutat mai mult în viața obișnuită și în rândul persoanelor apropiate decât în modele ideale, abstracte și supraumane”.
Așadar, problema nu este atât a fi „perfecți, fără greșeli, ci persoane care, chiar și în mijlocul imperfecțiunilor și al căderilor inevitabile, continuă să meargă înainte pe drumul care duce la mântuire”. Conștienți că, scrie Pontiful în exortația apostolică, „Dumnezeu nu încetează niciodată să ne ierte; prin slujirea preotului ne strânge din nou într-o nouă îmbrățișare care ne regenerează și ne permite să ne ridicăm și să reluăm drumul. Pentru că aceasta este viața noastră: să ne ridicăm încontinuu și să reluăm drumul”. „Spovada poate fi considerată pe bună dreptate Sacramentul speranței”, a afirmat Mons. Nykiel, pentru că „în celebrarea Sacramentului continuă să se petreacă întâlnirea dintre mizeria atâtor păcătoși, mereu tentați să fie deprimați, și îmbrățișarea neobosită a Tatălui ceresc oferită mereu”.
„În Gaudete et exsultate”, a continuat el, „Papa Francisc îi avertizează pe creștini cu privire la doi ‘dușmani subtili ai sfințeniei’, două derive contemporane de erezii antice, gnosticismul și pelagianismul, care tind să deformeze imaginea sfințeniei declinând-o, respectiv, în forme intelectualiste sau voluntariste”. Și dacă „gnosticismul ar vrea să transforme creștinismul ‘într-o enciclopedie de abstracțiuni’, motiv pentru care numai cel care este în măsură să înțeleagă profunzimea unei învățături ar trebui să fie considerat un adevărat credincios”, pelagianismul „exaltă în schimb în manieră excesivă efortul personal, ca și cum obținerea sfințeniei ar fi în totalitate rod al propriei voințe și nu al harului lui Dumnezeu care ne precedă mereu”.
Tocmai „Sacramentul Reconcilierii poate să fie un remediu valabil împotriva acestor viziuni deformate despre sfințenie și despre viața creștină. De fapt, un om care își pleacă genunchii în confesional și cere cu umilință dezlegarea deja a învins fie neo-pelagianismul – pentru că el cere ajutorul harului – fie neo-gnosticismul”. În document, a explicat el, Papa Francisc găsește și aprofundează „cinci mari manifestări ale iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele” pe care le consideră „de importanță deosebită în contextul de astăzi. Printre aceste caracteristici ale sfințeniei în lumea actuală, Papa recunoaște atitudinea de umilință a celui care nu privește cu superioritate și dispreț defectele celuilalt, ci îi consideră pe ceilalți superiori lui însuși”.
Până la urmă „este vorba de o dispoziție interioară la care poate ajunge numai cel care are conștiința propriilor păcate și a propriilor limite, numai cel care, în Sacramentul Spovezii, a făcut sărbătoare cu Tatăl pentru iertarea obținută”. Și „pentru a se forma tot mai mult umilința în propria inimă, Papa Francisc sugerează în afară de aceasta practicarea umilirilor, a mortificațiilor, pentru că ‘fără ele nu există umilință nici sfințenie’. Rușinea pe care o simțim când ne apropiem de confesional și când mărturisim păcatele noastre, care este un har ce trebuie cerut lui Dumnezeu, este un exemplu al acestor umiliri și ne ajută să redimensionăm eu-l nostru”.
„Totuși, recunoașterea propriei fragilități nu implică niciodată ‘un spirit inhibat, trist, acid, melancolic, sau un profil scăzut fără energie'”, a insistat Mons. Nykiel. Dimpotrivă, afirmă Pontiful în Gaudete et exsultate, „sfântul este capabil să trăiască cu bucurie și simț al umorului: bucuros, pentru că este conștient de duioșia lui Dumnezeu, de faptul că este fiu iubit și iertat mereu; plin de umor, care îi derivă dintr-o dezlipire sănătoasă de circumstanțele vieții”. În sfârșit, regentul Penitențeriei nu a ezitat să propună sugestii practice: înainte de toate „să se amintească lucrările lui Dumnezeu în propria viață” și cercetarea cugetului, și modele de referință, precum Sf. Faustina Kowalska și Antonietta Meo (Nennolina). I-a invitat pe preoți să redescopere slujirea la confesional a Sfinților Iosif Cafasso, Pius de Pietrelcina și Leopold Mandić. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)
