Papa Francisc: Amărăciunile în viața preotului
27.02.2020, Vatican (Catholica) - Starea sănătății l-a împiedicat pe Papa Francisc să fie prezent la întâlnirea programată pentru joi, 27 februarie 2020, în Bazilica San Giovanni in Laterano, pentru tradiționala întâlnire de la începutul Postului Mare cu preoții Diecezei pe care o păstorește, adică ai Diecezei de Roma. Pontiful a ales atunci să transmită textul pregătit, care a fost citit de Cardinalul Angelo de Donatis, fiind intitulat „Amărăciunile în viața preotului”. Textul a fost tradus în limba română de pr. Mihai Pătrașcu și se găsește pe Ercis.ro și Magisteriu.ro.
Încă de la început Papa explică: „Vreau să vă vorbesc despre acea amărăciune focalizată în jurul raportului cu credința, cu Episcopul, cu confrații. […] Accentuez imediat două lucruri: primul, că aceste rânduri sunt rod al ascultării câtorva seminariști și preoți din diferite Dieceze italiene și nu se pot sau nu trebuie referite la vreo situație specifică. Al doilea: că marea parte a preoților pe care îi cunosc sunt mulțumiți cu viața lor și consideră aceste amărăciuni ca făcând parte din trăirea normală, fără drame. Am preferat mai degrabă să expun ceea ce ascult decât să exprim opinia mea despre această temă.” Apoi Papa ia pe rând amărăciunile, pornind de la „problemele cu credința”, amintind, cu cuvintele Sf. Irineu de Lyon, că „ceea ce nu este asumat nu este răscumpărat”, deci amărăciunile trebuie asumate.
Punctul de plecare în această primă parte este pentru Papa trista afirmație la timpul trecut a discipolilor în drum spre Emaus: „Noi credeam că El era” (cf. Lc 24,21). „O speranță dezamăgită este la rădăcina amărăciunii lor. Însă trebuie reflectat: este Domnul care ne-a dezamăgit sau noi am confundat speranța cu așteptările noastre? Speranța creștină în realitate nu dezamăgește și nu eșuează. A spera nu înseamnă a ne convinge că lucrurile vor merge mai bine, ci că tot ceea ce se întâmplă are un sens în lumina Paștelui.” Și a avertizat apoi: „pentru a spera creștinește trebuie să trăim o viață de rugăciune substanțială. Acolo învățăm să distingem între așteptări și speranțe.”
A explicat în continuare: „Ce diferență există între așteptare și speranță? Așteptarea se naște când ne trăim viața ca să ne salvăm viața: ne zbatem căutând siguranțe, recompense, avansări… Când primim ceea ce vrem simțim aproape că nu vom muri niciodată, că va fi mereu așa! Pentru că punctul de referință suntem noi. În schimb speranța este ceva ce se naște în inimă atunci când ne decidem să nu ne mai apărăm. Când recunosc limitele mele și că nu totul începe și se termină cu mine, atunci recunosc importanța de a avea încredere.” A încheiat prima parte subliniind că amărăciunea poate fi văzută și pozitiv. „Probabil este și salutară, pentru că face să sune semnalul de alarmă interioară: atenție, ai confundat siguranțele cu alianța, devii ‘nepriceput și greoi de inimă’. Există o tristețe care ne poate conduce la Dumnezeu. Să o primim, să nu ne supărăm pe noi înșine. Poate să fie ocazia bună.”
A doua parte a mesajului Papei a tratat „problemele cu Episcopul”. Aici s-a oprit la două fenomene, primul fiind acesta: „nu se acceptă cei care printre noi gândesc diferit. Pentru un cuvânt sunt transferați în categoria celor care vâslesc împotrivă, pentru un ‘eu consider că’ sunt înscriși printre cei nemulțumiți.” A amintit practica regulii Sf. Benedict, ca abatele să consulte întreaga comunitate, inclusiv pe tineri, decizia aparținându-i însă în cele din urmă. „Pentru Benedict nu este în discuție autoritatea, dimpotrivă, abatele este cel care răspunde în fața lui Dumnezeu despre conducerea mănăstirii; însă se spune că în decizie el trebuie să fie ‘prudent și corect’.”
Al doilea fenomen este cel al neglijării funcției de învățător de către păstorul turmei. „Episcopul este învățătorul credinței”, a amintit Papa. „Cine este catehetul acelui discipol permanent care este preotul? Episcopul, desigur! S-ar putea obiecta că preoții nu vor de obicei să fie instruiți de Episcopi. Și este adevărat. Însă acest lucru – chiar dacă ar fi așa – nu este un motiv bun pentru a renunța la îndatorire. Sfântul popor al lui Dumnezeu are dreptul de a avea preoți care să învețe credința; și diaconii și preoții au dreptul de a avea un Episcop care să învețe la rândul său credința și speranța în unicul Învățător, Cale, Adevăr și Viață, care să înflăcăreze credința lor. Ca preot nu vreau ca Episcopul să mă mulțumească, ci să mă ajute să cred. Aș vrea să pot întemeia în el speranța mea teologală!”
În fine, a treia parte a textului pregătit pentru întâlnire a tratat „problemele dintre noi”. Încă o dată Papa a avertizat pericolul reprezentat de viziune „donatistă” despre Biserică: „înăuntru cei impecabili, afară cel care greșește!” A explicat: „Mireasa lui Cristos este și rămâne ogorul în care cresc până la parusia grâul și neghina.” Apoi a constatat: „Se înmulțesc întâlnirile comune – formare permanentă și altele – dar se participă cu o inimă mai puțin dispusă. Există mai multă ‘comunitate’, dar mai puțină comuniune! Întrebarea pe care ne-o punem atunci când întâlnim un nou confrate apare în tăcere: ‘Pe cine am în fața mea? Pot să am încredere în el?'”
S-a oprit apoi la izolarea preotului, „nu numai și nu atât exterioară, cât mai ales inerentă sufletului preotului”. Și a explicat concret trei izolări: față de har, față de istorie și față de ceilalți. Legat de prima izolare a spus: „ademeniți de secularism nu credem și nici nu mai simțim că suntem înconjurați de prieteni cerești; ni se pare că experimentăm că viața noastră, suferințele, nu ating pe nimeni. Lumea harului ne-a devenit puțin câte puțin străină, sfinții ni se par numai ‘prietenii imaginari’ ai copiilor. Cunoaștem, dar nu ‘atingem’. Depărtarea de forța harului produce raționalisme sau sentimentalisme. Niciodată un trup răscumpărat.”
Trecând la izolarea față de istorie a vorbit despre atitudinea orientată spre momentul prezent și nu spre viitor. A criticat o gândire de acest gen: „Fiecare lucru se deschide și se închide cu noi. Moartea mea nu este predarea ștafetei, ci o întrerupere nedreaptă. Cu cât ne simțim mai speciali, puternici, bogați în daruri, cu atât ne închidem inima la sensul continuu al istoriei poporului lui Dumnezeu de care aparținem. Conștiința noastră individualizată ne face să credem că nu a fost nimic înainte și nimic după aceea. Pentru aceasta ne este atât de greu să ne îngrijim și să păstrăm ceea ce a început bun predecesorul nostru: adesea ajungem în parohie și simțim că avem datoria să facem tabula rasa, numai să ne distingem și să marcăm diferența. Nu suntem capabili să continuăm să trăiască binele pe care nu l-am născut noi!”
A încheiat recomandând preoților să aibă „un bun părinte spiritual”. „Să îi cerem Domnului ca să ne dăruiască acea capacitate de a recunoaște ceea ce ne amărăște și astfel să ne lăsăm transformați și să fim persoane reconciliate care reconciliază, împăcate și care împacă, pline de speranță care insuflă speranță. Poporul lui Dumnezeu așteaptă de la noi învățători de spirit capabili să indicăm fântânile de apă dulce în mijlocul pustiului.”
