Lucio Brunelli despre Bergoglio: Un părinte care trăiește din rugăciune
01.03.2020, Roma (Catholica) - „Un părinte, un preot” mișcat de o mare forță care se naște din „dimensiunea sa mai puțin cunoscută”, adică rugăciunea. Lucio Brunelli, înainte vaticanist de la Tg2 și apoi director de informație la Tv2000, îl prezintă pe Jorge Mario Bergoglio în cartea „Papa Francisc. Cum l-am cunoscut eu” (Editura San Paolo), rod al unei bucăți de drum împărtășite. Un drum început pentru Brunelli în rolul de reporter, chiar dacă într-un context informal în casa unor prieteni, și devenit după aceea mai personal așa încât l-a determinat pe jurnalist să-și deschidă viitorului Papă sufletul său în momentele importante ale vieții sale și „să împărtășească gânduri, dureri și bucurii”. Chiar și distanța Roma – Buenos Aires a căzut cu schimbul de scrisori, telefoane și mail. Pentru prima dată, s-au întâlnit cu opt ani înainte ca Arhiepiscopul Cardinal Bergoglio să devină Papa Francisc. Și, chiar și după alegerea sa pe tronul pontifical, acest fir direct nu s-a întrerupt.
– Care a fost prima impresie când l-ați întâlnit pe Jorge Mario Bergoglio?
– Știam despre el din relatările câtorva prieteni: un Cardinal care trăia ca un călugăr, se scula la ora 4 pentru a se ruga, refuza orice mondenitate, circula în oraș cu mijloacele publice, nu dădea interviuri. Mă fascina această figură dar îmi punea și supunere. Așa de auster și sever. În schimb, când l-am întâlnit personal, în octombrie 2005, în casa prietenilor Gianni Valente și Stefania Falasca la Roma, am avut în fața mea un om al lui Dumnezeu, desigur, dar care te punea imediat în mod incredibil în largul tău. Blând și ilar. M-a întrebat dacă puteam să mă rog pentru el și am simțit că nu era un formalism clerical. În timp ce aștepta ca să îi răspund, mă privea ca și cum în acel moment răspunsul meu era pentru el cel mai important lucru din lume.
– Cum s-a născut ideea acestei cărți care „nu trebuia să fie o carte”?
– Am ieșit la pensie în urmă cu un an și simțeam datoria de a scrie câteva amintiri ale acestei întâlniri speciale cu Cardinalul de atunci Bergoglio, înainte ca timpul să uzeze memoria. Mă gândeam la un jurnal destinat copiilor mei și prietenilor mai apropiați. După aceea chiar unii prieteni citind aceste pagini mi-au spus că lectura le-a „făcut bine”, că l-au înțeles mai bine pe Bergoglio. Și m-au convins să îl public. Editorul, San Paolo, a crezut imediat în acest proiect.
– Există un episod care vă leagă în mod deosebit?
– Îmi amintesc cu un amestec de emoție și zâmbet primul telefon pe care mi l-a dat Papa Francisc după alegere. Nu mă așteptam ca să mă sune, având atâtea activități și preocupări. Lucram în redacție, la Borgo Sant’Angelo, trecuseră două zile de la fumul alb. M-am emoționat, nu reușeam să vorbesc. Am cerut scuze. „Termină de plâns, te aștept”, mi-a spus el. Cu altă ocazie în care îi scrisesem destăinuindu-i un mare necaz, Papa m-a sunat după câteva ore pentru a-mi spune cuvinte de mângâiere, de încurajare, de apropiere. Ziua următoare mi-a venit un plic alb cu scrisul său inconfundabil, mărunt. Pe spatele plicului era scris expeditorul: o singură literă, F, și adresa, Casa Santa Marta, 00120 – Citta del Vaticano. Înăuntru erau multe iconițe cu Sfântul Iosif și Sfânta Tereza a Pruncului Isus cu o rugăciune de mijlocire pentru cazurile în care se trăiește o suferință deosebită.
– Ce anume mărturisește acest ultim episod?
– Atenția sa de păstor, de preot. Pentru el sufletele vin înainte de orice alt lucru. Credința sa este una foarte simplă și tradițională. Rămân mereu fără cuvinte când citesc anumite comentarii care se referă la el și îl prezintă ca un Papă care nu vorbește niciodată despre Dumnezeu, un Papă care aruncă în mare Tradiția. Cel pe care l-am cunoscut este un Papă care trăiește dintr-o rugăciune tradițională, din rozarii, din adorații euharistice, din devoțiune față de Sfântul Iosif și față de Sfânta Tereza cea mică și care se încredințează rugăciunii. Acela este secretul său care îl face să trăiască în pace atâtea situații. Este secretul păcii sale interioare. Lucrul care mă impresionează mai mult este această pace a sa care nu îl abandonează chiar și printre atâtea dificultăți și preocupări. Pentru mine este un mister cum reușește să nu se streseze cu toate gândurile, dosarele complicate pe care trebuie să le examineze, ura și mistificările pe care uneori le îndură. Originea acestei păci se află în credința sa care probabil, în mod paradoxal, este dimensiunea sa mai puțin reprezentată.
– Ce clișee s-au răspândit despre Papa Francisc?
– La dreapta și la stânga se privește mai mult la el ca la un Papă politic. La dreapta pentru a susține teza, absurdă, a unui Papă care nu ar vorbi niciodată despre Dumnezeu ci numai despre imigrați. La stânga pentru că se vede în el unul din puținii lideri mondiali capabili să conteste valul suveranist, să apere demnitatea imigraților și să conteste o „economie care ucide”. Cum motive opuse se lasă astfel deoparte acel proprium al faptul de a fi Papă, adică întărirea credinței în Cristos. Însă Francisc ar fi incomprehensibil fără credința sa.
– Cum s-a născut acel reportaj pentru Tg2 care schița profilul Cardinalului Bergoglio, indicându-l ca papabil? Nici un alt jurnalist de televiziune din Italia nu a făcut acest lucru…
– Ca vaticanist voiam să înțeleg. Nu mă mulțumeam cu povestirea prevalentă din ziarele care relatau conclavul Ca un derby dintre italianul Scola și brazilianul Sherer. Simțeam printre Cardinalii străini cu care conversam o puternic dorință de un Papă non italian. Bergoglio era foarte stimat de Cardinalii latinoamericani: putea fi el „surpriza” în caz de probabil impas între cei doi candidați despre care vorbeau ziarele. Când am propus reportajul excelentului meu redactor șef, m-a întrebat: „Suntem siguri că nu este la numărul 60 de pe listă?” Însă mi-a dat încredere și a transmis reportajul. În momentul fumului alb eram cu el în direct și când am auzit numele în latină Giorgio Mario am înțeles imediat că a fost ales Bergoglio. A sărit în sus cu adevărat. Am fost ca telejurnal singurii care l-am nominalizat pe Bergoglio.
– În ce mod înfruntă Papa Francisc provocările și contestările aduse pontificatului său?
– Papa spune adesea că provocarea cea mai angajantă pe care o are în fața sa este întâlnirea finală cu Tatăl veșnic. A ajunge în fața Lui cu inima senină și conștiința cât mai mult posibil în ordine. Având în față acest orizont se simte liber să nu se îngrijească prea mult de condiționările externe și să urmeze drumul pe care în conștiință îl simte mai corect: dorința unei Biserici care să se asemene un pic mai mult cu Domnul său, deci aproape de oameni, liberă în fața puterii, atentă față de cei mai săraci, capabilă să mărturisească adevărul și blândețea lui Cristos. (material al agenției SIR tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
