Ariccia: Păstorul să vegheze mereu asupra celui care este mai fragil
07.03.2020, Vatican (Catholica) - Cu cât este mai mult păcat, cu atât se înmulțește milostivirea lui Dumnezeu. Este reflecția pr. Bovati în a opta meditație de la exercițiile spirituale ale Curiei Romane, de la Ariccia. Secretarul Comisiei Biblice Pontificale, în ziua de joi, 5 martie 2020, după-amiază, s-a oprit asupra temei mijlocirii, înțeleasă ca „acea intervenție de ajutorare iubitoare” care este exercitată față de persoane ce au nevoie „de iertare și de reconciliere cu Dumnezeu”. Este vorba, a explicat predicatorul, de „slujirea cea mai spirituală” atât pentru că are ca obiect o necesitate și o finalitate care „ating inima”, „secretul persoanei”, cât și pentru că „mai mult decât oricare alta” presupune o „adevărată familiaritate cu Dumnezeu”, dat fiind că se adresează celui care este „duhovnicește în dificultate pentru că este în păcat”.
Preoții, a amintit pr. Bovati, sunt chemați la „slujirea reconcilierii”, exercitând-o în Sacrament, care trebuie trăită cu „angajare”, „dedicare” și „iubire”. În afară de aceasta, slujirea milostivirii cuprinde „existența unei întregi comunități”, „a oricui care în Biserica aflată în rugăciune” se face „disponibil la exercițiul profetic al reconcilierii”. Iezuitul a invitat să se examineze capitolul 32 din Exod, versetele 7-14, reafirmând că păcatul „este cunoscut cu adevărat numai în rugăciune, în întâlnirea față în față cu Domnul”: privind fața Sa, „ascultând glasul Său” înțelegem „gravitatea păcatului”, ca act „împotriva lui Dumnezeu” și împotriva „celorlalți”. De altfel, păcătosul „nu își dă seama de ceea ce a făcut”, din ignoranță, din superficialitate sau „dintr-o teribilă obișnuire cu răul”, când suntem „prizonieri ai viciilor obsesive” care împiedică „decizii normale”.
Cel care se roagă, tocmai intuind pericolul păcatului, percepe – „privind și ascultând” pe Domnul – necesitatea pe care însuși Dumnezeu o are de „a face milostivire”. Privindu-l pe Domnul ne simțim „chemați la o iubire față de păcătos văzut cu ochii” lui Dumnezeu. Cel care se roagă, „tocmai pentru că privește fața” Domnului, este determinat „să se întruchipeze” în păcătos, ajungând „să ia asupra sa răul altuia”, după exemplul lui Cristos. „Rugăciunea care face să se înțeleagă gravitatea păcatului” și „datoria urgentă” de a ajuta acest păcat „introduce, solicită și promovează” o „rugăciune specială față de Domnul”, cea „de mijlocire”.
În textele biblice, „rugăciunea pe care mijlocitorul o adresează lui Dumnezeu” este o „cerere”, o „implorare” pentru ca Domnul să ierte. Dacă ne uităm bine, fiecare cerere adresată lui Dumnezeu apare „improprie”, ca și cum Dumnezeu ar trebui să facă „ceea ce cere acela care se roagă”, sau „impertinentă”, pentru că pare „să sugereze că Domnul nu își amintește de binele care trebuie făcut”. Însă, a remarcat predicatorul, Scriptura învață că „Dumnezeu ascultă înainte ca să ajungă cererea la buze, El știe ceea ce avem nevoie”. Oricum trebuie să cerem, a îndemnat el, „pentru că astfel conștientizăm necesitățile noastre”, „experimentăm nevoia”, îi prezentăm Lui „rănile noastre, suferințele noastre, așa încât să ne fie dat să simțim compătimirea Sa”, să „gustăm” iubirea Sa „care ascultă și împlinește”.
Mijlocirea „privește fața lui Dumnezeu” și asistă la o „schimbare”: trecerea „de la mânie la milostivire”, la „duioșie”, așa încât să se realizeze o „schimbare radicală” în propria inimă. Rugăciunea de mijlocire, a remarcat pr. Bovati, exprimă o „docilitate progresivă a mijlocitorului în primirea bunătății infinite a lui Dumnezeu” și, primind-o în sine, devine „martor și instrument al acelei milostiviri”. Așadar, mijlocirea vede „apariția unei dorințe a lui Dumnezeu de a-l mântui pe om”, pentru ca în lume „toți să poată fi atrași de lumina milostivirii beneficiind de aceeași iertare”.
Mijlocitorul „obține de la Dumnezeu” milostivirea cu rugăciunea sa: de aici pune în mișcare o serie de „acțiuni”, „modalități”, „atitudini” și „operațiuni” care sunt necesare „pentru a face în așa fel încât păcătoșii să aibă acces la darul milostivirii divine”. Pentru a ilustra procesul „concret” de exercitare a milostivirii divine „mediate de slujitorul său” și „realizate cu iertarea”, predicatorul repropune discursul lui Isus din capitolul 18 din Evanghelia lui Matei. Pornește de la atenția „față de cel mic”, adică persoana vulnerabilă, fragilă, slabă, care nu trebuie să fie disprețuită. „Cel care are responsabilitate în Biserică” este chemat să aibă o „atitudine paternă”, cu atenție față de „cel care este mai mic”.
În aceste zile, a reflectat pr. Bovati, în care este „mai actuală ca oricând problematica abuzurilor asupra minorilor”, asupra persoanelor „fragile”, devine „mai acută și necesară” atenția „celor mari”, chemați să „apere, să promoveze și să edifice pe cei mici”. Însă și în parabola oii rătăcite, a continuat el, Isus indică „dispariția responsabilității active a păstorului, a celui mare care trebuia să aibă grijă de cel mic”. I-a lipsit „vigilența”, „grija personală”, atenția „grijulie”. „Fragilitatea celui mic se conjugă cu lipsa de grijă a păstorului”, însă aceasta „nu determină rezultatul nefericit al parabolei, dimpotrivă este chiar ocazia pentru a activa inițiativa păstorului care merge să caute oaia rătăcită”. Adică „îl întoarce pe păcătos”.
Căutarea oii rătăcite, a clarificat predicatorul, este explicată în același text evanghelic, când Petru îl întreabă pe Domnul de câte ori trebuie să îl ierte pe fratele în caz de păcat împotriva lui. Isus evidențiază responsabilitatea și a păcătosului și a persoanei ofensate. „Căutarea fratelui care s-a rătăcit se realizează conform acestui text din Matei cu exercitarea dialogului”, a vorbirii, a întreprinderii unui „proces treptat” care să îl convingă pe păcătos, trecând de la „colocviul personal” la „implicarea martorilor”, a „mijlocitorilor care să valorizeze dorința de reconciliere și să o favorizeze”, până la implicarea „întregii comunități”. Finalitatea obținută de misiunea reconciliatoare, subliniază teologul, „devine vizibilă” în rugăciunea comunitară. Mântuitorul realizează misiunea Sa tocmai pentru că păstorii sunt „mijlocitori”, „unesc” comunitatea.
Când apostolul Petru întreabă: „De câte ori trebuie să iert pe fratele meu?”, Isus îndeamnă „să nu înceteze”, făcând așadar într-un anumit sens „permanentă” „slujirea reconcilierii”. Numărul „de șaptezeci de ori șapte” este înțeles ca „înmulțire”, ca și cum oricărei limite trebuie să i se contrapună o „depășire inimaginabilă”, „cu cât este mai mult păcat cu atât se înmulțește milostivirea”. Petru este în Biserică martorul acestei milostiviri. De fapt, se amintește păcatul său de „renegare”, se amintește plânsul său, corectarea sa, „așa încât experiența sa să devină emblema Bisericii și a fiecărui creștin care iertat, devine artizan al iertării”. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
