Ariccia: În timpuri de incertitudini este nevoie de discernământ și profeție
07.03.2020, Vatican (Catholica) - Cristos este prezent acolo unde discipolii ascultă de mandatul Său, „nerămânând prizonieri în micul lor staul, ci mergând să ducă iradierea harului în lume”. „O misiune supraumană, încredințată unor oameni care au trăit experiența fragilității lor” și care „pot să asume această misiune numai pentru că Isus le spune: ‘Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul timpurilor'”. Aceasta este concluzia la care a ajuns pr. Pietro Bovati în a noua și ultima meditație oferită participanților la exercițiile spirituale pentru Curia Romană, vineri, 6 martie 2020, dimineața, în Casa „Divin Maestro” din Ariccia. „Prezența lui Dumnezeu” a fost tema tratată de secretarul Comisiei Biblice Pontificale la încheierea acestui itinerar care a început în după-amiaza duminicii trecute, 1 martie.
Inspirându-se din lecturi luate din capitolul 33 din cartea Exodului (7-17), din Evanghelia lui Matei (28,16-20) și din Psalmul 90, predicatorul a început subliniind că „Domnul este prezent în viața noastră, este Emanuel pentru noi și ne însoțește pe drumul nostru”. Și primul care a înțeles aceasta a fost Moise, exemplar în conducerea Israelului, „arătând că de la Dumnezeu, de la raportul cu El, în ascultare, se primește ca har capacitatea de a conduce poporul”. Pr. Bovati a spus că „Isus a recomandat să ne rugăm în secret fără exhibiție” precum și că „rugăciunea nu trebuie să devină niciodată spectacol și nicidecum auto-celebrare”. Totuși, a afirmat el, „a fi un exemplu luminos este o obligație”; cu avertismentul că „această exemplaritate este adevărată atunci când nu are în vedere aplauzele făcute omului, ci dimpotrivă, adorarea lui Dumnezeu”, printr-o „iradiere spirituală” care „vine tocmai de la cel care se roagă, pentru că atrage, îi duce pe oameni să îl iubească pe Dumnezeu”.
După aceea, oprindu-se asupra termenilor din dialogul dintre Domnul și Moise în textul meditat, pr. Bovati a remarcat că primul folosește un imperativ: „Du-te și pleacă de aici”. Ceea ce „poate fi deranjant numai dacă este gândit pur și simplu ca voința altuia; însă când porunca este promulgată de gura prietenului, de Dumnezeul iubirii, dacă este înțeles în adevărul său”, atunci „luminează, face înțelepți, încurajează, promovează viața credinciosului, pentru că este ca un drum deschis larg, o poartă care se deschide asupra misterului iubirii”. În afară de aceasta, a continuat predicatorul, „porunca divină este proporționată mereu cu omul pentru că este posibilă, ba chiar ușor de îndeplinit, nu pentru că ordinea pe care o vrea Dumnezeu este fără trudă și fără jertfă, ci pentru că acela care dă ordinul promite prezența Sa, dă puterea, harul, duhul” pentru îndeplinirea lui.
Mai mult: expresia „a pleca” face trimitere pe de o parte la „un proces continuu”, la „o mișcare de eliberare care nu se va încheia niciodată atâta timp cât vom fi pe acest pământ”; și pe de altă parte „arată că există mereu un proces de ridicare”, care nu costă numai „trudă”, ci este și „promovare, înălțare, a merge spre ceva mai înalt”. Un alt element găsit de secretarul Comisiei Biblice Pontificale face trimitere la faptul că Moise nu îi cere Domnului „recompense, nici semne, nici promisiuni” pentru el, ci „cere numai să fie instrument. Este ca un profet care de fiecare dată trebuie să fie instruit de Domnul pentru a îndeplini zi după zi misiunea sa”. Și în aceasta păstorul are datoria de „a ști să recunoască și să promoveze în slujirea comună persoanele pe care Dumnezeu le-a ales și le-a consacrat, le-a trimis; așa încât, după aceea, el să fie cel care alege pe cel care a fost ales de Dumnezeu și să îl poată consacra pe cel care a fost sfințit de Dumnezeu, adică înzestrat cu Duhul Sfânt pentru slujire”.
Așadar, Moise „a înțeles încă de la început necesitatea” de a avea „colaboratori: pentru a merge la faraon trebuie să fie însoțit de Aron; pentru a celebra triumful Domnului asupra mării trebuie să implice glasul și tamburinele lui Miriam; pentru a-l învinge pe Amalec trebuie să îl activeze pe Iosue, dar și pe Aron și Hur pentru a susține mâinile sale” și „pentru a administra justiția, cu nenumăratele sale exigențe, trebuie să recurgă la un colegiu de judecători, așa încât în subîmpărțirea îndatoririlor să fie posibilă purtarea unei poveri de atâta responsabilitate și activarea unei sinodalități, adică o unitate de intenții, o colaborare față de același obiectiv”. „O astfel de coparticipare a multora la unica misiune nu evidențiază numai atitudinea sapiențială” a celui care „înțelege că dacă nu vrea să fie doborât, trebuie să se lase ajutat, și că a fi mai mulți face lucrul mai bun, pentru că, se spune în proverb ‘funia cu trei capete este mai rezistentă'”.
Mai mult, a mijloci pentru ca „alții să fie implicați în aceeași misiune evidențiază, ca mărturie religioasă, că numai Dumnezeu este principiul unic al mântuirii, a cărui prezență invizibilă este atestată tocmai de renunțarea fiecăruia de a fi unicul făcător de bine”. Iată așadar importanța capitală a discernământului: „desigur, nu criteriile lumești de prietenie, simpatie, afinitate culturală sau orice altceva, nici o simplă considerare a calităților obiective în domeniul intelectual sau practic asigură competența, eficiența, credibilitatea”. „Toate acestea trebuie supuse unei intuiții spirituale de ordin profetic care să știe să recunoască ce vrea Dumnezeu, ceea ce Dumnezeu a pus deja într-o persoană anume, poate și fără ca ea să știe, pentru ca să fie pregătită pentru misiunea pe care Domnul i-o va încredința”. Însuși Moise formulează cererea „să știe să îl recunoască pe cel pe care Dumnezeu l-a ales”, așa cum el însuși „a fost ales personal și cunoscut pe nume”, deși „probabil că el nu s-ar fi ales în niciun fel”.
Actualizând reflecția, predicatorul a vorbit apoi despre parcursul pe care păstorul trebuie să îl urmeze pentru a duce turmele la pășunile veșnice: „Într-un timp de schimbări, de dificultăți, de incertitudini ca acela de astăzi este necesar a ști să găsim drumul potrivit pentru ceea ce Dumnezeu vrea astăzi”. Cu o certitudine: că „drumul corect” este cel „trasat de porunci, care sunt ca niște pietre de hotar, schițează cărarea, luminează parcursul”, exact ca Moise „care a primit Torah, a și scris-o, apoi a comunicat-o și a explicat-o poporului după ce a fost în mod repetat în ascultarea Domnului pe muntele sfânt”.
Revine așadar tema „discernământului”, la care biblistul a adăugat adjectivul „practic”, pentru a indica „acea capacitate sapiențială de natură profetică – dăruită de Dumnezeu rugăciune – de a recunoaște în concret, în circumstanțele complicate ale istoriei, în prezent, în varietatea persoanelor, a momentelor, prioritățile de urmat; deci a recunoaște în fiecare realitate ceea ce vrea Dumnezeu”. Pentru a face aceasta, „nu este suficientă cunoașterea teoretică sau o competență în științele teologice. Este necesar un dar spiritual, necomunicat o dată pentru totdeauna, ci ‘distilat’ zi după zi pentru a ajuta persoanele să aleagă calea care a fost indicată, pentru a-l ajuta pe păstor să conducă pe căile bune”. Așadar, este vorba de „un dar spiritual și ca atare este intrinsec iubitor, nu se prezintă ca pretenție a învățatului, a competentului, care știe mereu totul”, ci este „conștiința utilă a discipolului care a fost instruit de Domnul”.
În sfârșit pr. Bovati a îndemnat să se mediteze ultimele versete din capitolul 28 din Evanghelia lui Matei, dedicate întâlnirii lui Isus Înviat cu apostolii Săi. El le cere celor unsprezece să se întoarcă în Galileea, în locul unde a început vocația lor, pentru a retrăi credința „care probabil și acum este șovăitoare” după răstignirea Sa. Însă, a remarcat iezuitul, nu este vorba de o „procedură nostalgică”, ci mai ales de a înțelege „darul fondator care constă în urmarea lui Isus, a fi cu El, a trăi din cuvântul Său și din iubirea Sa”. În afară de aceasta, îi trimite într-un „ținut de graniță, Galileea națiunilor”, făcându-i „să iasă din ghetoul glorios dar și orgolios din Ierusalim pentru a-i duce la frontiere” și a-i trimite să facă „discipoli în toate națiunile”. De fapt, „Cristos și-a vărsat sângele pentru mulțime”. Și acum, ca „Păstor suprem al oilor, promovează păstori pe discipolii Săi”, pentru „o continuare, o dilatare a lucrării Sale de iubire”, a argumentat predicatorul terminând reflecția sa. (material L’Osservatore Romano, tradus de pr. dr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
