Mama lui Carlo Acutis: Era un purtător al lui Isus, zâmbetele sale păreau săgeți de caritate

12.10.2020, Roma (Catholica) - Carlo Acutis este Fericit. Unul din momentele cele mai emoționante ale ritului de beatificare, desfășurat sâmbătă, 10 octombrie, la Assisi, în Bazilica Sfântul Francisc, a fost atunci când a fost adusă la altar relicva, cu îmbrățișarea părinților din partea Cardinalului Agostino Vallini, care a prezidat celebrarea. Evocă pentru agenția SIR aceste momente și ce a însemnat să trăiască alături de un fiu așa de special mama lui, Antonia Salzano.

– Sâmbătă, 10 octombrie, a fost o zi specială…

– A fost o mare emoție această beatificare. Noi suntem bucuroși pentru că este o confirmare din partea Bisericii. Cardinalul Vallini i-a spus soțului meu: „Carlo va face lucruri mari în Biserică”. Iar mie: „A făcut minunea”, cred că se referea la Carlo. Faptul că fiul meu era sfânt eu și soțul meu l-am știut mereu, însă noi am putea să fim părtinitori. Beatificarea a fost importantă nu numai pentru noi, părinții, ci și pentru cinstitorii lui Carlo din toată lumea. După aceea, într-o perioadă sumbră datorită Covid, acel timp frumos care era, apusurile foarte frumoase pe care ni le-a dăruit Assisi… A fost un har și că totul s-a desfășurat în siguranță, fără dificultăți și fără probleme. A fost făcută o muncă uriașă, cu toate acele persoane de gestionat; erau ecrane mari în diferite locuri, credincioșii au fost disciplinați. Trebuie să spun un cuvânt și despre Mons. Domenico Sorrentino și echipa sa care au organizat ceremonia: Episcopul și autoritățile au fost foarte buni. După aceea, Mons. Sorrentino este îndrăgostit de Carlo. Noi am cedat Bisericii și lui, în mod deosebit, corpul fiului nostru printr-un act notarial, pentru că în momentul în care o persoană este venerată public este corect ca Biserica să poată dispune de corpul său. Știu că acum Carlo este în mâini bune.

– Ce gândeați când vedeați acest fiu extraordinar?

– Carlo a avut o viață obișnuită care a devenit extraordinară grație aceste Prezențe vii și reale a lui Cristos în viața sa. De când a împlinit 7 ani, mergea la Liturghie în fiecare zi, făcea Adorația euharistică înainte și după Liturghie, recita Rozariul, se dedica lecturii Cuvântului lui Dumnezeu. Cristos era prezent mereu: de exemplu, dacă fiul Carlo juca fotbal, făcea aceasta cu și pentru Isus. Nu scinda viața de credință de viața sa activă. Reușea să unească viața sa de elev cu viața sa de credință: erau una. De atâtea ori se trăiește în mod dezlipit credința de cotidianitate. Dacă, în schimb, credința intră în țesutul vieții fiecăruia dintre noi, acea viață devine credibilă, suntem un martor autentic, devine o haină care caracterizează persoana. Era un lucru pe care Carlo reușea să îl facă magistral. Este frumos acest lucru.

– Fiul dumneavoastră a avut un exemplu de credință în familie?

– Sincer, nu. Eu și soțul meu am avut destule carențe. Este o înclinație născută spontan în el. Voia să intre în biserici și să îl salute pe Isus Euharistie sau Isus Răstignit, voia să adune sau să cumpere cu economiile sale flori de dus Sfintei Fecioare Maria. Eu nu împiedicam această credință a sa: a început să citească Cuvântul lui Dumnezeu și viețile sfinților. Acest lucru l-a făcut să se maturizeze precoce dintr-un punct de vedere religios. Dorea cu ardoare să facă Prima Împărtășanie, iar cu o ocazie specială a făcut-o la vârsta de 7 ani și de atunci nu a lipsit niciodată la întâlnirea cotidiană cu Adorația euharistică și Sfânta Liturghie.

– Iubirea față de Cristos s-a tradus în iubire față de săraci…

– Carlo avea o mare iubire față de toți, mai ales față de persoanele mai dezavantajate. Cerșetorilor care dormeau pe stradă pe cartoane le ducea băuturi calde și ceva de mâncat seara, cu economiile sale cumpăra saci de dormit și pături – pentru aceasta îl ajutam economic. Se apropia, îi saluta pe toți, avea interes față de toți, în persoane vedea fața lui Isus, iubea și avea un cuvânt bun pentru toți. Noi la Milano trăim în centru, unde sunt multe imobile cu portari de alte naționalități, care provin din alte continente, adesea singuri. Carlo vorbea cu ei, înțelegând dificultățile lor de a părăsi propria țară și a trăi într-o țară străină. Această mare sensibilitate îl făcea să fie drăguț și în casă. Noi aveam o menajeră, părăsită de soț de puțin timp, care avea o fetiță de 12 ani și trăia într-un cartier departe de noi, la San Donato. Venea la noi seara: Carlo, pentru a o face să plece repede, așa încât să se poată întoarce acasă, la fiica ei, o ajuta să împăturească rufele și chiar să calce. Iată, în lucrurile mici devenea aproapele. Era un băiat deschis și senin.

– Gemenii Dvs de zece ani au primit de la fratele mai mare o „moștenire” importantă…

– O trăiesc cu naturalețe. Carlo face parte din viața lor: încă de când s-au născut se vorbea despre fratele lor, au crescut cu prezența sa. Îl roagă pe Carlo, îi cer haruri. Și ei sunt copii foarte religioși: merg la Liturghie în fiecare zi, au făcut Prima Împărtășanie chiar mai rapid decât Carlo, la cinci ani și jumătate; spun Rozariul în fiecare zi.

– L-ați născut pe Carlo la viață, acum fiul dumneavoastră este Fericit. Într-un fel deveniți discipolă a fiului Dvs…

– Pentru mine Carlo a fost un mic mântuitor, pentru că eu eram o persoană care a trăit în mod laic. Am mers la Liturghie de trei ori: în ziua Primei Împărtășanii, a Mirului și a Căsătoriei. Interesul lui Carlo față de credință și iubirea față de Isus mă puneau în încurcătură, pentru că eram ignorantă cu privire la toate acestea. O prietenă a mea mi-a sugerat să mă adresez unui preot din Bologna. Am mers și el m-a sfătuit să fac studii de teologie la seral. Eu am acceptat: de acolo a început un parcurs al meu de sfințire. Carlo a fost intermediarul. Într-un anumit sens, Carlo „m-a renăscut”, după aceea am început să merg și singură. Desigur, deja faptul de a trăi cu el a însemnat să am un izvor de har aproape de mine. Era un băiat special, foarte evlavios. Când se ruga pentru o situație, aceasta se schimba drastic; deja în viață obținea atâtea haruri, rugăciunea sa era puternică. Un băiat cu mare credință, spiritualitate, ascultător, generos, zâmbitor, altruist, care se gândea mereu la aproapele. Când saluta persoanele, mulți spuneau că zâmbetele sale păreau săgeți de caritate. Deja cum zâmbea și cum vorbea, încălzea inimile persoanelor. Oamenii percepeau în Carlo prezența vie și reală a lui Cristos, din care el se hrănea în fiecare zi. Carlo era un purtător al lui Isus, de aceea oamenii se simțeau în mod natural atrași de el. Pentru aceasta fiul meu era iubit de toți și nu trezea invidie chiar dacă avea mari talente. În casă un îngrijitor de-al nostru hindus, brahman, grație lui s-a convertit. Carlo nu lăsa pe nimeni indiferent.

– De la mamă la martoră a acestei vieți extraordinare…

– Da, în mod compatibil cu activitățile mele de mamă a doi copii și de soție și cu locul meu de muncă. Acum și cu Covid, nu este foarte ușor să călătorim, însă facem întâlniri online. Chiar Carlo a arătat cum se pot folosi în mod util aceste mijloace, așa cum se vede cu expoziția sa despre miracolele euharistice care astfel a ajuns în toată lumea; după aceea, făcea situri pentru parohii și pentru asociații de voluntariat. A arătat latura pozitivă a internetului care ar trebui să prevaleze asupra laturii întunecate, cea a pornografiei și a altor lucruri care ruinează conștiințele și pe tineri.

– Carlo este un minunat exemplu pentru tineri…

– Carlo spunea mereu că drumul de sfințenie este pentru toți, toți ne naștem originali, însă mulți mor fotocopii pentru că nu urmează proiectul unic de mântuire pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare. Însă este dificil să se pună în practică acest proiect. Riscăm să fim fotocopii ale ceva sau ale cuiva, pierzând din vedere obiectivul nostru. Pentru a invita pe fiecare la sfințenie, exemplul lui Carlo este important, pentru că arată o cărare simplă. (material al agenției SIR, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru InfoSapientia.ro)

Sursa: InfoSapientia.ro