Claude Allègre: Dumnezeu și știința
13.05.2021, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea: Dumnezeu și știința, scrisă de Claude Allègre, și tradusă în limba română de Augusta-Maria Flonta. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 256 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei. Redăm din cuvintele autorului.
Există două tipuri de concepții despre lume: cea oferită de religii și de mituri și cea propusă de știință. Religiile susțin un adevăr global, imanent, etern, complet, care include, în egală măsură, Natura și Omul. Știința propune un scenariu parțial, provizoriu, în care omul este doar un element al Naturii, al cărei produs este. Pe lângă ambiția comună de a furniza o concepție coerentă despre lumea sensibilă, religia și știința ocupă același spațiu: acela al gândirii umane. Prin urmare, nu trebuie să ne mirăm că între aceste două maniere de a aborda lumea, de a o înțelege, de a i te raporta, a existat competiție, chiar conflict. Pe parcursul secolelor, religiile au fost cele care au deținut supremația, oferind oamenilor un adevăr imuabil și indispensabil. Astăzi este mai degrabă invers, știința ocupă centrul lumii, ori cel puțin pe acela al civilizațiilor.
Trăim într-o perioadă în care știința este mai puternică, mai acaparatoare, mai savantă ca niciodată, dar, în același timp, mai contestată, mai criticată, mai acuzată. Centru al lumii, ea a devenit, deodată, și cauza tuturor relelor sale. Știința l-a ajutat pe om să se elibereze de munca grea, dar pare neputincioasă să gestioneze această binefacere, acest câștig. Planeta, explorată, apoi cucerită de om, este, din acel moment, amenințată de acesta. Explicația că știința ne dezvăluie istoria lumii a fost desacralizată, dar, mai ales, a îndepărtat sensurile: evoluția Universului, în ea însăși, este lipsită de semnificație. În fața unei asemenea realități, și fără să se fi putut ori fără să se fi știut adapta, religiile se clatină. Pe teritoriul rațiunii, al logicii, acestea dau înapoi. Practica religioasă scade în intensitate. Totuși, depășiți de un progres pe care nu-l înțeleg și care îi entuziasmează, unii oameni resimt, mai mult ca niciodată, utilitatea unei credințe. Nu este nevoie de nimic altceva pentru ca unele religii să-și reia vechea doctrină a unei ignoranțe pioase.
Fundamentalismul amenință din nou. Integrismul se ambiționează să impună prin forță, prin violență și prin crimă distrugerea științei și, în același timp, să zdrobească libertatea și liberul-arbitru. Secte noi propun, sub o altă formă, să integreze o falsă știință unor credințe noi la fel de ciudate, dar și ezoterice, ori chiar periculoase din anumite puncte de vedere. Religiile orientale, exotice și abstracte, câștigă teren în Occident, deoarece doctrinele lor evanescente evită ciocnirea cu raționalismul științific. În acest context al unei societăți savante și totodată deziluzionate, care „progresează” foarte repede, fără să știe încotro se îndreaptă, care ar vrea să regăsească o cale, un sens, am dorit să cercetăm raporturile dintre Dumnezeu și știință.
În trecut, aceste raporturi au determinat evoluția mentalităților și a societăților, cizelând o istorie a științelor, dar și o geografie a cunoașterii. Știința, agresată deseori, oprimată de multe ori de religii, a ieșit victorioasă din aceste confruntări. Dar astăzi ne întrebăm cu spaimă: s-a terminat, sau ne vom mai confrunta, în Iran sau în Algeria, cu procese de tipul Galileo sau Averroes, sau cu un rug ca acela al lui Bruno? În acest context al unei științe cuceritoare și acuzate, în același timp, triumfătoare și renegate, mai poți fi credincios? Dacă, în contact cu știința, religiile s-au măcinat, s-au dezagregat, se poate afirma oare același lucru în ceea ce privește existența lui Dumnezeu?
Aceasta este întrebarea esențială. Această lume modernă a cunoașterii, a rațiunii, dacă vreți, poate să-i facă loc lui Dumnezeu? Prin alcătuirea sa, chiar prin metodă, știința „l-a exclus” pe Dumnezeu din „domeniul” său. Cu alte cuvinte, ea refuză ca în concepția sa despre lume, în explicația sa, să permită să intre o forță „supranaturală”. Dar, în același timp, știința, prin ea însăși, are puterea de a nega existența lui Dumnezeu? Prin urmare, această carte a fost scrisă cu scopul de a răspunde la această întrebare. Fără tabuuri, fără idei preconcepute, cu unicul simbol care trebuie să rămână regula societăților civilizate: toleranța.
