Pr. Giovanni Cesare Pagazzi: E loc pentru toți
15.10.2021, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea: „E loc pentru toți : legături fraterne, teamă, credință”, scrisă de pr. dr. Giovanni Cesare Pagazzi și tradusă în limba română de Andrei Adam-Motyka. Cartea apare în colecția „Spiritualitate”, în formatul 14×20, are 130 pagini și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 15 lei. Redăm din prezentarea făcută de Roberto Vignolo cărții.
Un loc – ba chiar un parcurs – identitar nevralgic și perfect transversal schițează această ultimă, profundă și strălucită lucrare a lui Giovanni Cesare Pagazzi, E loc pentru toți. De fapt, sunt puține lucruri de spus: odată cu legătura paritară a unei relații parentale aflate într-un declin înfricoșător în această parte nord-occidentală a globului nostru, afectată de o pandemie a narcisismului, este în joc antropologia la modul general sau chiar imaginea umanității în sine. Calitatea humana condicio, cu toată acea încâlceală împovărătoare a implicațiilor sale sociopolitice, din oricare punct de vedere s-ar aborda – filosofic sau teologic -, nu va fi niciodată „netaxată” în ceea ce privește fraternitatea, dar dacă este ceva de apreciat direct proporțional cu recunoașterea sinceră este că, într-adevăr, legăturile fraterne pot schița o lume în care „există loc pentru toți”.
Vorbind apoi din punct de vedere teologic, fraternitatea invocă o referință directă la Isus din Nazaret, acel Fiu al lui Dumnezeu „Unul născut” (In 1,13-18) care „nu se rușinează să-i numească frați” (Evr 2,11-13; cf. Mt 28,10; In 20,17), revendicându-se astfel ca un capitol perfect fondator în cadrul cristologiei. Ca să nu mai vorbim despre ecleziologie (schițată aici în cheie ecumenică), de neconceput fără această dimensiune pacifică existentă deja în conștiința lui Israel. Să ne gândim la Deuteronom, codul umanitar excelent prin definiție în tot Orientul Mijlociu Antic, tocmai în virtutea sensibilității sale fraterne. Și chiar la acel Paul din Tars, „evreu dintre evrei” (Fil 3,5), ale cărui misiune apostolică și producție epistolară ar fi ca și inexistente în afara acestei legături fraterne, din care respiră literalmente, după cum o demonstrează apelativul „frați”, intens și recurent în gura celui mai universal evanghelizator al celor două Testamente. Însuși adevărul Sfintelor Scripturi, suprapunându-se cu acea „sfințenie ospitalieră” (G. Theobald), nu este oare atribuibilă în totalitate Fiului Omului, „un mâncăcios și un băutor de vin, prieten cu vameșii și păcătoșii”, și subliniată prompt de Biblia întreagă, a cărei mărturie, începând cu Geneza și până la Apocalips, nu face altceva decât să invite fiecare cititor să se redescopere apropiat din punct de vedere universal și fratern?
Preot al Bisericii din Lodi, lector la „Studii Teologice Reunite” ale Bisericilor din Crema, Cremona și Vigevano, precum și la nou-înființata Facultate Teologică din Bologna, acest încă tânăr, dar deja prolific teolog nu pare preocupat să se fixeze în sectoare circumscrise cu râvnă de tratatele teologice. Încă de la prima producție își continuă cercetarea cu aceeași atitudine a unui foarte bun cunoscător al muntelui, care nu se limitează să escaladeze piscurile, ci preferă mai degrabă să meargă de-a lungul acelor creste care, în timp ce despart, se alătură la rândul lor. De fapt, el tinde să înfrunte diferitele discipline explorându-le limitele, nu atât prin incursiuni invazive și dezordonate, după modelul „atacă și fugi”, ci asumându-și din când în când cele mai favorabile poziții de perspectivă și care garantează revenirea la o finalitate senzorială a întregului teologic. Nu întâmplător, teza sa de doctorat trăda încă din titlu (La singolarità di Gesù come criterio di unità e differenza nella Chiesa, Milano, 1997) tendința de a conecta din interior cristologia și ecleziologia (nu fără o consistentă infrastructură filosofică). Și ceea ce este și mai semnificativ, atenția acordată legăturii ca distincție cristologică și antropologică competentă ajunge să capete prioritate în cea mai recentă producție eseistică (cf. In principio era il Legame. Sensi e bisogni per dire Gesù [2004], precum și Il polso della Verità. Memoria e dimenticanza per dire Gesù [2006]).
Alăturând estetica și etica, drept urmare a sensibilității dobândite din fenomenologia recentă de dincolo de Alpi – o orientare care în Italia își găsește o acreditare originală și viguroasă, și mă gândesc în special la Pier Angelo Sequeri și Elmar Salmann -, autorul nostru se dovedește un mare fan al oricărei legături originale, în reală concordanță cu interesul actualei colecții „Sestante”, inaugurată cu contribuția importantă și fericită a lui Giuseppe Angelini, Il figlio. Ca „alteritate congenitală” (cum îi place să o definească), de jure și cu drepturi depline, fraternitatea îi aparține și merită să fie salvgardată – ca să nu spun protejată – de riscul unei (niciodată ca aici) diabolice „orori neglijente în fața evidenței” (C.S. Lewis, Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr). Inspirat de acest strălucit tratat de diversitate a spiritelor aplicat cu susul în jos de cunoscutul autor de peste Canal, această considerație introductivă pertinentă deschide o cale de redescoperire autentică.
Scriitorul nu deține titluri pentru a o afirma în mod peremptoriu, ci doar argumente plauzibile și clare pentru a spera la asta. Aceasta este printre cărțile – nu prea multe – activității editoriale efervescente destinate „să facă bine” atât teologiei în particular, cât și vieții Bisericii în general, capabilă să ofere o susținere fecundă și transparentă cauzei amândurora. Teologiei aflate întotdeauna în cumpănă între cei doi poli opuși ai unei reflecții suspectate de interese care ar merita o analiză mai obiectivă (sau mai pasională) și o speculație atât de difuză încât pierde sensul contextului propriu și al referirii experiențiale a celuilalt. Dar și Bisericii noastre aflate în mijlocul unui vad șerpuitor, ademenită spre un corporatism al sacrului, pentru a nu se dizolva în religie civilă, în ciuda unor semne oricum evidente, totuși prea puțin atentă la principiul că, mai mult decât orice altceva, se bazează pe relații și oameni („fratele pentru care a murit Cristos”: 1Cor 8,11). Reluând titlul, sunt tentat să cred că dacă e loc pentru toți, atunci se va găsi unul și pentru cele două, Teologie și Biserică, pe cât posibil mai contiguu și reciproc mai frecventat decât este astăzi. Și cine știe: tind și mai mult să cred că atâtea situații ecleziale exasperant de critice, în loc să degenereze în conflicte, crize și chiar în abandonări răsunătoare, ar putea găsi rezolvări și un rezultat mai bun, ba chiar o terapie preventivă valabilă, dacă principiul fraternității ar fi mai bine respectat, atât jos, la bază, cât și sus, la vârf, în comunități și în familie, între înalți funcționari și preoți. Ca să nu mai vorbim de tensiunile micro- și macro sociale care așteaptă o undă sănătoasă de empatie, un alt nume posibil al fraternității, pentru a se întrevedea o soluție.
Iată, așadar, un eseu valoros despre ceea ce aș numi o teologie solidă tranzitivă, inspirată de o exegeză biblică actualizată în mod adecvat în limpezirea implicației sale antropologice și bine echipată în ceea ce privește instrumentele sale; pe bună dreptate angajantă, dar care nu disprețuiește o formă lizibilă. Altfel spus, o gândire în credință și în jurul credinței, capabilă să-și facă pe deplin simțit impactul pastoral intraeclezial, în timp ce face să se remarce instanța teologală originală și vena teologică tainică (dar nu prea mult) a experienței ecleziale. Teza deloc mascată a acestor pagini este convingerea că viața creștină obișnuită, înțeleasă istoric și nu în mod abstract, este cea care dă de gândit credinței, provocând o nouă luare-aminte și un efort de gândire care poate și chiar (trebuie) să se ridice la rigoarea unor niveluri teoretice cât mai difuze, niciodată însă detașate de scopul lor de a se revărsa asupra vieții, reformând-o mai mult sau mai puțin direct. Prin urmare, nu o teologie diluată de utilitarisme pripite și oportuniste, ci una de care omul să se poată bucura, în timp ce luminează pliurile cele mai tainice ale legăturilor originare trăite dintotdeauna, dar niciodată suficient de cunoscute și apreciate.
