Stefano Vitali, vindecat prin mijlocirea Sandrei Sabattini
23.10.2021, Roma (Catholica) - Sunt împletite în fir dublu, triplu istoriile lui Stefano Vitali și Sandra Sabattini. Chiar dacă nu s-au întâlnit niciodată. Ambii sunt din Rimini, născuți în anii ’60 și membri ai Comunității Papa Ioan al XXIII-lea. Slujitoarea lui Dumnezeu Sandra Sabattini, decedată la 22 de ani din cauza consecințelor unui accident rutier, va fi declarată fericită la 24 octombrie în Catedrala din Rimini. Stefano Vitali, 54 de ani, este responsabil împreună cu soția sa de o casă familie, în care trăiesc cu șase copii, dintre care doi primiți cu dizabilități. A fost președinte al provinciei Rimini și astăzi urmărește proiectele de cooperare internațională ale Comunității Papa Ioan al XXIII-lea. Dar Sandra va fi beatificată și grație vindecării inexplicabile a lui Stefano de un cancer la colon, deoarece Biserica a recunoscut minunea prin mijlocirea ei.
„Cu mare bucurie și emoție mă pregătesc pentru această beatificare, în timpul căreia voi fi chemat să duc la altar relicva Sandrei”, relatează Vitali pentru Agenția SIR. „Acest eveniment va fi pentru noi, din comunitate, un soi de certificare din partea Bisericii că o asociație cum este a noastră poate duce înainte un proiect de sfințenie dacă trăiește propria viață așa cum a trăit-o Sandra. În ultima vreme descoperim că tot mai multe persoane din lume, mai ales din afara comunității, se apropie de Sandra, o roagă. Și Papa Francisc a propus-o ca model de sfințenie cu ocazia Sinodului dedicat tinerilor”.
– Care a fost prima dumneavoastră întâlnire cu Sandra?
– Don Oreste (Benzi, 1925-2007, fondator al Comunității Papa Ioan al XXIII-lea, n.r.), al cărui secretar am fost timp de câțiva ani, vorbea adesea despre ea. Intuise că această tânără avea ceva special. Însă eu aveam o cunoaștere superficială despre ea. Când m-am îmbolnăvit, „Don” a venit să mă viziteze și a insistat că trebuie să încredințăm vindecarea mea mijlocirii Sandrei. Soția mea, gândindu-se la angajarea mea în politică, dorea să mă încredințeze unui alt riminez, Fericitul Alberto Marvelli. În schimb, don Oreste a făcut tot posibilul pentru ca mai multe persoane să o roage pe Sandra pentru mine. Apoi când m-am vindecat, în realitate, am uitat acel moment. Numai după mult timp, chinuit de întrebarea „De ce tocmai mie această vindecare și nu altuia?”, am început să mă întreb ce avea să îmi spună tânăra aceea.
– Ce răspuns ați găsit?
– În ea am văzut ceea ce eu nu eram și poate că încă nu sunt. Sandra era de o simplitate dezarmantă: în pofida multelor talente, era o femeie de slujire adevărată, pură, gratuită. Nu făcea nimic pentru profit personal și oricui îi cerea ceva ea răspundea mereu „Da”. Și apoi avea un zâmbet, același cu al lui don Oreste: eu îl numesc „zâmbetul lui Dumnezeu”, al acelor persoane fericite în pofida dificultăților, pentru că se simt parte a unui proiect.
– Dumneavoastră relatați experiența într-o carte, „Trăiesc prin minune. Așa m-a vindecat Sandra Sabattini” (Sempre Editore, 2020), din ale cărei fonduri sunt susținute proiectele misionare ale ONG-ului comunității, „Împărtășire între popoare”. Cum s-a schimbat raportul dumneavoastră cu viața, dar și percepția asupra morții și a durerii?
– Sandra scria în jurnalul său că viața este un dar și trebuie să ai grijă de ea și să trăiești timpul care îți este dat în manieră totală. La începutul bolii am avut norocul – minunea a început deja în acel moment! – să fiu în pace. Am înțeles că timpul bolii este un timp de trăit. În schimb, refuzarea durerii face parte din cultura timpului nostru. În spital am văzut multe persoane supărate, triste: deja aleseseră să nu lupte, să nu trăiască. Astăzi ceea ce nu merge aruncăm: cel care nu se simte bine poate alege să pună capăt propriei vieți. Cel care nu este bine deja înainte de a se naște poate să fie eliminat. Astfel se pierde bogăția a ceea ce viața poate să te învețe pe tine și pe persoana care o trăiește. Pentru mine angajarea de astăzi și călătoriile în misiunile comunității prin lume reprezintă un soi de „restituire”. Trăiesc în recunoștință timpul care mi-a fost dăruit și simt că și Sandra călătorește cu mine.
– Sandra Sabattini studia medicina, era logodită. Îl cunoscuse pe don Benzi la 12 ani și era foarte implicată în proaspăta Comunitate Papa Ioan al XXIII-lea. Visa să meargă ca misionară în Africa. Ce spune le „celor de vârsta ei”, tinerii din 2021?
– Don Oreste spunea: „Lucrurile frumoase mai întâi se fac și apoi se gândesc”. Astăzi, mai ales din cauza pandemiei, am devenit nesiguri și temători. În schimb, Sandra, cu toate că trăia neliniștile vârstei sale, a învățat să plonjeze, să trăiască pe deplin, să fie protagonistă a propriei istorii, să caute fericirea în raportul cu Dumnezeu.
– Acum se așteaptă cu nerăbdare și o minune prin mijlocirea lui don Oreste…
– După părerea mea, el nu se grăbește din acest punct de vedere, este liniștit așa! Desigur, sperăm să vină mai devreme sau mai târziu. Abia a ajuns la Roma documentația pentru încheierea etapei diecezane a procesului de beatificare, deci va mai fi nevoie de puțin timp pentru a fi declarat venerabil. (material al agenției SIR, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
