Biserica nu se va scufunda niciodată
12.04.2009, Vatican (Catholica) - În timp ce mulţi cred că Biserica moare, sau trebuie că e moartă deja, ea continuă să existe, susţinută de mâinile lui Cristos, a afirmat Papa Benedict al XVI-lea în predica de la Vigilia pascală din noaptea de sâmbătă, celebrată în Bazilica San Pietro. Pontiful a reflectat la simbolurile folosite la Vigilia pascală: lumina, apa şi cântarea Aleluia. În timpul Liturghiei a botezat cinci adulţi: trei italieni, o femeie din China şi o femeie din Statele Unite.
„În primul rând este lumina. Acolo unde este lumina se naşte viaţa, iar haosul se poate transforma în cosmos. […] Învierea lui Isus este o erupţie de lumină. Moartea este învinsă, mormântul este deschis. Cel Înviat însuşi este Lumină, este Lumina lumii. Cu învierea, ziua Domnului intră peste nopţile istoriei. Începând cu învierea, lumina lui Dumnezeu se răspândeşte în lume şi în istorie. Ziua se luminează. Această Lumină – Isus Cristos – este lumina adevărată, ceva dincolo de fenomenul fizic al lumii. Este Lumina pură: Dumnezeu însuşi, care provoacă o nouă creaţie născută în mijlocul celei vechi, transformând haosul în cosmos.” Pontiful a continuat: „La Vigilia pascală, Biserica reprezintă misterul luminii lui Cristos în semnul lumânării pascale, a cărei flacără este atât lumină cât şi căldură. Simbolismul luminii este legat de cel al focului: strălucire şi căldură, strălucire şi energie transformatoare conţinută în foc – adevărul şi iubirea care merg împreună. Lumânările pascale ard şi astfel se consumă: crucea şi învierea sunt inseparabile.”
Papa a continuat cu al doilea simbol, apa, care „are două semnificaţii opuse”: „Pe de o parte este marea, care apare ca o forţă antagonică vieţii pe pământ, o ameninţare continuă; şi totuşi Dumnezeu a pus o limită asupra ei. De aceea în Cartea Apocalipsei citim că în lumea nouă a lui Dumnezeu nu va mai fi mare. Este elementul morţii. Şi astfel devine reprezentarea simbolică a morţii lui Isus pe Cruce: Coborârea lui Cristos în mare, în apele morţii, după cum a făcut Israel în Marea Roşie. Ridicându-se din moarte, El ne dă viaţă. Aceasta înseamnă că botezul nu este doar o curăţire ci şi o nouă naştere: cu Cristos noi, ca şi cum am fi fost acolo, coborâm în marea morţii pentru a ne ridica apoi ca noi creaturi.” Sfântul Părinte a spus că „celălalt mod în care întâlnim apa este forma de izvor proaspăt ce dă viaţă, sau marele râu de unde provine viaţa. Fără apă nu există viaţă. Este uimitor cât de multă importanţă este acordată fântânilor în Sfânta Scriptură. Ele sunt locurile de unde apare viaţa. Lângă fântâna lui Iacob, Cristos vorbeşte femeii samaritene despre noua fântână, despre apa vieţii adevărate.”
În fine, Papa a reflectat şi asupra celui de-al treilea simbol: „cântarea noii cântări – Aleluia”. „Când o persoană experimentează o mare bucurie nu o poate păstra pentru el”, a explicat Sfântul Părinte. „Trebuie să o exprime, să o dea mai departe. Dar ce se întâmplă când o persoană este atinsă de lumina învierii, şi astfel vine în contact cu Viaţa însăşi, cu Adevărul şi Iubirea? Ea nu poate doar să vorbească despre acestea. Cuvintele nu îi mai sunt suficiente. Trebuie să cânte. La Vigilia pascală, an după an, nou creştinii intonăm acest cântec după a treia lectură, îl cântăm ca şi cântarea noastră, deoarece şi noi, prin puterea lui Dumnezeu, am fost scoşi din apă şi eliberaţi pentru viaţa cea adevărată.”
Amintind de episodul din Biblie când Moise cântă un cântec după eliberarea lui Israel din Egipt, Papa a spus că „imaginea descrie situaţia discipolilor lui Isus Cristos din toate timpurile, situaţia Bisericii în istoria acestei lumi”. „Omeneşte vorbind, este o contradicţie. Pe de o parte, comunitatea se află în exod, în mijlocul Mării Roşii, o mare care este în mod paradoxal gheaţă şi foc în acelaşi timp. Şi nu trebuie oare Biserica, să spunem aşa, să treacă mereu pe mare, prin foc şi prin gheaţă? Ea ar trebui să se scufunde. Dar în timp ce merge prin mijlocul Mării Roşii, ea cântă – intonează cântecul de laudă: cântecul lui Moise şi al Mielului, în care Vechiul şi Noul Testament se amestecă în armonie. În timp ce ar trebui să se scufunde, Biserica de fapt cântă cântarea de mulţumire a celor salvaţi. Ea stă pe apele morţii ale istoriei şi cu toate acestea ea s-a înălţat deja. Cântând, ea prinde mâna Domnului, care o ţine deasupra apelor. Ea ştie că este ridicată dincolo de forţa gravitaţională a morţii şi răului – o forţă de care altfel nu ar exista mod de scăpare – ridicată şi atrasă în noua forţă gravitaţională a lui Dumnezeu, a adevărului şi a iubirii.”
„În prezent ea se află încă între cele două câmpuri gravitaţionale”, a spus Papa Benedict. „Dar când Cristos este înălţat, atracţia gravitaţională a iubirii este mai puternică decât cea a urii; forţa gravitaţională a vieţii este mai puternică decât cea a morţii. Poate aceasta este de fapt situaţia Bisericii din orice vreme?” Şi a mai adăugat: „Pare mereu că ea (Biserica) se scufundă, dar ea este totuşi mereu salvată. Sfântul Paul ilustrează această situaţie cu cuvintele: `Suntem pe moarte, dar iată că trăim`. Mâna salvatoare a Domnului ne susţine, şi astfel putem să cântăm mereu cântecul de salvare, noul cântec al celor înviaţi: Aleluia!”
Pe aceeaşi temă este şi videoştirea
