Cardinalul Hollerich: O Biserică săracă, o Biserică vie (I)
26.10.2022, Roma (Catholica) - Cardinalul Jean-Claude Hollerich, în vârstă de 64 de ani, Arhiepiscop de Luxemburg, este președinte al Comisiei Conferințelor Episcopale din Comunitatea Europeană și vicepreședinte al Consiliului Conferințelor Episcopilor din Europa, precum și raportor general al Sinodului despre Sinodalitate. Cu ocazia deschiderii fazei continentale a Sinodului despre Sinodalitate, acesta a acceptat să discute cu L’Osservatore Romano despre mersul celei mai ample consultări din istoria Bisericii din Europa și despre conținuturile sale.
Îl întâlnim în biserica parohială din Roma unde este titular, în timp ce se întreține ca un „bun paroh” cu copiii de la cateheza pentru Prima Împărtășanie. „Biserica nu este acest edificiu, le explică lor, Biserica înseamnă adunare. Biserica sunteți voi. Pentru că, așa cum spune Papa Francisc, fără tineri nu există Biserica, pentru că Dumnezeu este tânăr”. Apoi ne vine în întâmpinare: „chiar sunt bucuros să fiu titular nu al uneia dintre bisericile frumoase din centrul istoric, ci al acestei parohii de periferie; când vin aici, regăsesc bucuria de a fi preot în mijlocul oamenilor”. Vă oferim prima parte a interviului cu Cardinalul Jean-Claude Hollerich, după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
– Luna trecută, Cardinalul Zuppi ne-a dat un interviu lung despre Sinodul Bisericii italiene, în care, cu multă onestitate, nu a ascuns că a înregistrat o participare inferioară față de așteptări, din punct de vedere cantitativ și calitativ. Care este viziunea pe care o aveți dumneavoastră despre mersul Sinodului în panorama europeană?
– Da, am citit cu mult interes interviul acela. Cu tot atâta onestitate mi se pare că observațiile Cardinalului Zuppi pot fi valabile și pentru celelalte țări europene, deși cu distincțiile necesare de la o țară la alta. Vedeți, eu cred că astăzi, în Europa, suntem afectați de o patologie, adică nu reușim să vedem cu claritate care este misiunea Bisericii. Vorbim mereu despre structuri, ceea ce nu e rău, desigur, pentru că structurile sunt importante și cu siguranță trebuie să fie regândite. Dar nu se vorbește suficient despre misiunea Bisericii, care este de a vesti Evanghelia. A vesti și mai ales a mărturisi moartea și Învierea lui Isus Cristos. O mărturie pe care creștinul trebuie să o interpreteze îndeosebi prin angajarea sa în lume pentru salvgardarea creației, pentru dreptate, pentru pace. Învățătura Papei Francisc este în întregime și nimic altceva decât explicare a Evangheliei. Nu este greu să îl înțelegem. În lumea secularizată de astăzi, vestirea directă nu este înțeleasă mereu, dar mărturia noastră da. Suntem observați și evaluați în lume prin modul în care trăim Evanghelia. Este cam așa cum se întâmplă pentru profesori la școală: desigur, este important ceea ce spun, dar este și mai important ceea ce comunică despre ei.
În cazul nostru, ceea ce are relevanță este coerența cu Evanghelia. Luați de exemplu enciclica Laudato si’. Atâția au citit-o, au împărtășit valența, importanța, urgența ei. Am întâlnit aceasta direct în contactele mele zilnice cu politicieni din Parlamentul și din Comisia Europeană la Bruxelles. Așadar, toți au citit Laudato si’ și au admirație față de ea. Și același lucru a fost valabil și pentru Fratelli tutti. Adică toți îi recunosc Papei Francisc paternitatea propunerii unui nou umanism, pe care el adesea îl propune singur între marii lideri mondiali. Dar ne revine nouă, după aceea, să explicăm faptul că umanismul Papei Francisc nu este numai o propunere politică, ci este proclamare a Evangheliei. Cel care este în afara Bisericii câteodată înțelege Evanghelia mai bine decât cel care este înăuntrul ei. Așadar, Papa Francisc a indicat această modalitate de a vesti Evanghelia, care pornește de la realitate, acea realitate care ne vede pe toți creaturi și fii ai aceluiași Tată. Dar pentru a răspunde la întrebarea voastră inițială: în toate țările europene în Sinoade s-a vorbit mult despre comuniune, despre participare, dar destul de puțin despre misiune.
– Cu siguranță, dificultățile înregistrate în Sinoadele din diferite țări au fost influențate, pe de o parte, de o anumită apărare instinctivă a propriului status din partea clerului și, pe de altă parte, de o atitudine persistentă de delegare a laicilor.
– Conceptul de sinodalitate a fost introdus de Papa Paul al VI-lea ca exigență de colegialitate, de comuniune între Episcopi. Conciliul Vatican II avea necesitatea preliminară de a completa ceea ce a rămas suspendat cu Conciliul Vatican I, al cărui focus a fost în întregime asupra figurii și prerogativelor Pontifului Roman. Motiv pentru care efortul adunării a fost, înainte de toate, acela de defini rolul Episcopului. Dar în Lumen gentium se introduce pentru prima dată conceptul de „popor al lui Dumnezeu aflat pe cale” și de Biserică drept „templu al Duhului Sfânt”, se explică „preoția universală” care îi privește pe toți cei botezați. Iată, eu cred că aceste intuiții uriașe ale Părinților conciliari încă nu au fost dezvoltate în mod adecvat. Însă sunt foarte de acord cu Papa Francisc când spune că, pentru a realiza un Conciliu, este nevoie de o sută de ani. Au trecut numai 60… deci nu suntem în întârziere! Dar, lăsând gluma deoparte, trebuie să fim conștienți că preoția baptismală nu ia nimic preoției ministeriale.
Ba chiar, noi toți preoții trebuie să înțelegem că nu există preoție ministerială fără o preoție universală a creștinilor, pentru că din aceasta își are originea. Îmi dau seama bine că dificultatea de asimilare a unui concept, în fond așa de elementar, ține de o formare prezbiterală care încă mai insistă asupra unei „diversități ontologice” care nu există. Cu privire la aceasta, teologii trebuie să pornească la lucru și să furnizeze definiții mai sigure cu privire la tema caracterului și a harului sacramental. Dar mai ales Episcopii trebuie să se ocupe serios și profund de formarea viitorilor preoți. Noi încă avem astăzi seminarii pe care eu le definesc „tridentine liberalizate”. Nu trebuie să facem pași ulteriori spre „liberalitate”, ci să întreprindem drumul „radicalității”. Formarea trebuie să constea în a ne pune la încercare dacă știm să trăim astăzi Evanghelia în manieră radicală.
Și aici privim la Papa Francisc: în Europa se aude adesea spunându-se că Papa Francisc este un Papă liberal. Papa Francisc nu este liberal: este radical. Trăiește radicalitatea Evangheliei. Este paradigma integrală nu numai a misiunii sale ci a vieții sale, pentru că a interiorizat radicalitatea Evangheliei. Gândiți-vă la radicalitatea sa în milostivire, precum și în vestirea Împărăției lui Dumnezeu. Vedeți, nu se poate ține un tânăr separat de lume, într-o viață de tip monastic timp de șase ani și apoi să ne plângem că ajunge să presupună o diversitate proprie. Și în acest caz nu este o problemă – repet aceasta – de structuri, ci de misiune. Trebuie înțeles, sau mai bine spus reînțeles, ce înseamnă astăzi a fi păstori. Cum de altfel noi toți trebuie să ne întrebăm ce înseamnă astăzi a fi creștini. Acesta este punctul. Și această întrebare este și codul acestui pontificat: a accepta nepotrivirea unei pastorații fiică a epocilor de acum trecute și a regândi misiunea. O alegere care are implicații teologice grele și curajoase.
– Și atitudinea de delegare a laicilor?
– Eu cred că, atât pentru rezultatele acestui Sinod, cât și din cauza reducerii vocațiilor, echilibrul între laici și cler va fi în viitor foarte diferit de cel actual. Însă există un obstacol în calea dezvoltării unui dialog constructiv, care trebuie să fie înlăturat în primul rând. Mă refer la faptul că adesea confruntarea se rotește numai în jurul temei „puterii”. De exemplu, Sinodul german este foarte influențat de această temă. Eu cred că a limita confruntarea intra-eclezială la problema puterii este profund greșită. Atât din partea celui care „contestă” puterea, cât și din partea celui care „apără” puterea. Sinodalitatea merge mult dincolo de discursul despre putere. Dacă oamenii percep autoritatea Episcopului sau a parohului ca „putere”, atunci avem o problemă! Pentru că noi suntem hirotoniți pentru un minister, pentru o slujire. Autoritatea nu este putere.
– Dumneavoastră vorbiți despre o nepotrivire a pastorației cu timpurile. De ce? Ce fel de timpuri trăim?
– Este foarte interesant ceea ce spune Cardinalul Zuppi în interviul acordat vouă, când tratați tema schimbării antropologice. Și sunt de acord cu el că aceasta este tema care trebuie să ne interpeleze mai mult. Vedeți, generația mea a trăit și trăiește schimbări pe care nici o generație nu a trăit-o înainte. Aș spune că sunt cele mai mari de la inventarea roții. Cu diferența că astăzi totul, de câteva decenii, se schimbă cu o viteză neobișnuită. De exemplu, este impresionant cum un tânăr de 15 ani este deja radical diferit de unul de 20. Astăzi, nu mai suntem în măsură nici să ne imaginăm aceasta, dar există transformări antropologice foarte, foarte mari. Având conștiința că omul poate influența numai parțial propria evoluție. Punctul pe care l-ați centrat și care trebuie să fie dezvoltat ulterior este că nu vorbim de antropologie culturală, ci de schimbări care se referă și la sfera biologică, naturală.
– Așadar, și pastorația trebuie să țină cont de aceasta…
– Nu aș dori să par tranșant, dar, cu multă franchețe, pastorația noastră vorbește unui om care nu mai există. Trebuie să fim capabili să vestim Evanghelia și să facem înțeleasă Evanghelia omului de astăzi care cel mult o ignoră. Aceasta implică o mare deschidere din partea noastră, precum și disponibilitate – rămânând fermi în Evanghelie – de a ne lăsa transformați și noi.
– Când vorbim de schimbările antropologice, gândul fuge înainte de toate la cea a relației bărbat-femeie. Schimbarea cea mai mare. Deja Papa Paul al VI-lea o prefigurase.
– Da. Humanae vitae este un text minunat. Este cu adevărat un păcat că a trecut în istorie numai datorită judecății despre anticoncepționale. Gândiți-vă, de exemplu, la ideea pe care o propune despre iubirea matrimonială ca imagine a Dumnezeului Trinitar. Când predam în Japonia despre aceste teme, desenam un triunghi explicativ la vârfurile căruia erau: sexualitatea, darul vieții și iubirea matrimonială. Astăzi, lucrurile în lume s-au schimbat radical. Mai întâi, s-au separat sexualitatea și darul vieții, iar acum și sexualitatea și afectivitatea. Mulți tineri trăiesc sexualitatea în manieră total ruptă de afectivitate. Și nu au inventat aceasta singuri, ci au învățat de la lumea adulților. Căsătoria – nu numai cea sacramentală – este o practică de acum în discuție în mare parte a Europei. Și același lucru este valabil pentru transmiterea moștenirii, oamenii din Europa știu să trăiască de acum fără moștenirea culturală a părinților. Fiecare generație este practic un nou început. Și distanțarea dată de o populație tot mai bătrână împiedică și mai mult această transmitere.
