Cardinalul Jean-Claude Hollerich: O Biserică săracă, o Biserică vie (II)
26.10.2022, Roma (Catholica) - Cardinalul Jean-Claude Hollerich, în vârstă de 64 de ani, Arhiepiscop de Luxemburg, este președinte al Comisiei Conferințelor Episcopale din Comunitatea Europeană și vicepreședinte al Consiliului Conferințelor Episcopilor din Europa, precum și raportor general al Sinodului despre Sinodalitate. Cu ocazia deschiderii fazei continentale a Sinodului despre Sinodalitate, acesta a acceptat să discute cu L’Osservatore Romano despre mersul celei mai ample consultări din istoria Bisericii din Europa și despre conținuturile sale. Vă oferim a doua și ultima parte a interviului cu Cardinalul Jean-Claude Hollerich, după traducerea făcută de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
– Eminența Voastră, rămânând pe acest plan, există tema adaptării pastorației la aceste schimbări antropologice?
– Desigur. Și tocmai necesitatea pastorală a provocat o reflecție asupra temei genurilor, care a provocat unele critici. Vedeți, există o idee de bază care m-a inspirat. Eu încerc, pe cât îmi este posibil în trudele rolului meu, să mențin un raport personal viu cu tinerii. Pentru că înainte de a fi Cardinal sunt un preot; un păstor. Și eu văd constant că tinerii încetează să ia în considerare Evanghelia dacă au impresia că noi îi discriminăm. Pentru tinerii de astăzi, valoarea cea mai înaltă este nediscriminarea. Nu numai cea de gen, ci și etnică, de proveniență, de grup social. Cu privire la discriminări, chiar se înfurie! În urmă cu câteva săptămâni, am întâlnit o tânără de 20 de ani care mi-a spus: „Vreau să părăsesc Biserica, pentru că nu primește cuplurile homosexuale”. Eu am întrebat-o: „Te simți discriminată pentru că ești homosexuală?”, iar ea: „Nu, nu! Eu nu sunt lesbiană, dar prietena mea cea mai bună este lesbiană. Cunosc suferința ei și nu vreau să fac parte dintre cei care o judecă”. Aceasta m-a făcut să reflectez mult.
– Însă Bisericile protestante, care au o abordare mai liberală și binecuvântează cuplurile homosexuale, nu pare că se bucură de o primire mai mare în rândul tinerilor…
– Sigur că nu. Pentru că nu este suficient. Este nevoie de o schimbare de paradigmă culturală mai profundă și de o convertire a spiritului. Nu este o problemă de drept canonic, de norme sau structuri. Este ceea ce Papa a spus Bisericii germane: „Atenție să nu începeți de la structuri; porniți mai degrabă de la viața poporului lui Dumnezeu, de la misiune, de la evanghelizare”. A vesti Evanghelia, astăzi, înseamnă a vesti bucuria vieții în Dumnezeu, a găsi sensul vieții în Isus Cristos. Aceasta nu este o frază contrafăcută, pentru că trebuie să fim capabili să comunicăm că a trăi pe urmele lui Cristos înseamnă a trăi bine, înseamnă a gusta viața. Noi suntem chemați să anunțăm o Veste Bună, nu un ansamblu de norme sau interdicții.
– Unde Vestea Bună este kerigma originară…
– Da, desigur. Vedeți, post-modernitatea, la fel ca raționalismul care a precedat-o, discută despre o limită care nu poate fi depășită. Și anume percepția neliniștită a finitudinii umane. Cu cât crește capacitatea intelectuală și cognitivă a omului, cu atât devine evidentă incapacitatea sa de a răspunde la întrebarea care îl însoțește – rațional dar și inconștient – în toată existența sa: „De ce se termină viața?”, „De ce acest «eu» al meu, pe care nimeni altcineva nu îl cunoaște în profunzimea sa, este destinat să moară?” Mișcarea vicleană a civilizației consumiste în care trăim este aceea de a ascunde și a exorciza întrebarea, cu înșelăciunea mitului unei tinereți veșnice. Așadar, „noua evanghelizare” înseamnă astăzi a arăta o ostie ridicată spunând: „Cine mănâncă din această Pâine, nu mai moare”. O etică a iubirii – și a milostivirii – este, așadar, succesivă revelației că „Nu se mai moare!” Și dacă nu strigăm aceasta, limitându-ne să propunem o etică la a trăi bine, nu ne putem plânge după aceea că nu mai sunt credincioși!
A crede în viața veșnică înseamnă însă a crede că viața veșnică este deja aici, acum. Și că ea, ca atare, trebuie trăită și trebuie să ne bucurăm de ea. Sunt foarte înspăimântat în acest sens de o pronunțată concepție funcționalistă despre viață, pentru care dacă nu funcționează, este aruncat. M-a îngrozit să văd în Țările de Jos extinderea practicii eutanasiei și la bolnavii psihici. Și acesta este rod al ideologiei consumiste răspândite: odinioară, dacă se strica televizorul, îl duceai la reparat, iar încălțămintea la cizmar; astăzi, le arunci. Și același lucru s-ar dori să se facă și cu viața – dacă nu „funcționează”, dacă devii o povară pentru societate, te aruncă. Același lucru este valabil pentru începutul vieții: mă îngrijorează să îi aud în Parlamentul European pe cei care invocă atribuirea statusului de drept „fundamental” avortului, pentru că dacă este un drept fundamental, atunci este un drept absolut, deci nu mai admite un refuz de conștiință. Și acest lucru este absurd. Să ne amintim mereu că viața, deși limitată, este frumoasă.
– Așadar, trebuie repornit de la un mormânt gol într-o duminică dimineață de primăvară la Ierusalim.
– Desigur. Aceasta este Vestea Bună! Și doresc să adaug: toți sunt chemați acolo. Nimeni nu este exclus: și divorțații recăsătoriți, și homosexualii, toți. Împărăția lui Dumnezeu nu este un club exclusiv. Deschide ușile sale pentru toți, fără discriminări. Pentru toți! Uneori, în Biserică se discută despre accesibilitatea acestor grupuri la Împărăția lui Dumnezeu. Și aceasta creează percepția unei excluderi într-o parte a poporului lui Dumnezeu. Se simt excluși și acest lucru nu este drept! Aici nu este o problemă de subtilități teologice sau dizertații etice: aici este vorba pur și simplu de a afirma că mesajul lui Cristos este pentru toți.
– Însă o problemă teologică există în mod obiectiv. Chiar dumneavoastră ați făcut referință la ea în interviurile trecute, dorind o regândire a doctrinei.
– Papa Francisc amintește adesea necesitatea ca teologia să știe să se nască și să se dezvolte pornind de la experiența umană și să nu rămână rodul numai al elaborării academice. Așadar, atâția frați și surori ai noștri ne spun că, oricare ar fi originea și cauza orientării lor sexuale, desigur nu au ales-o. Nu sunt „mere stricate”. Sunt și ei rod al creației. Și în Bereshit citim că la fiecare element al creației Dumnezeu se bucură de lucrarea Sa, spunându-se: „… și a văzut că erau bune”. Spunând aceasta, doresc să fiu clar: nu cred că există spațiu pentru o căsătorie sacramentală între persoane de același sex, pentru că nu există scopul procreator care o caracterizează, dar aceasta nu înseamnă că relația lor afectivă nu are nici o valoare.
– Însă Episcopii din Belgia s-au exprimat în favoarea posibilității de a binecuvânta aceste uniri.
– Sincer, problema nu mi se pare decisivă. Dacă rămânem la etimologia lui „a bine-cuvânta”, gândiți-vă dacă Dumnezeu poate vreodată „să cuvânteze-rău” despre două persoane care se iubesc. M-ar interesa mai mult să discut despre alte aspecte ale problemei. De exemplu, creșterea vizibilă a orientării homosexuale în societate de ce anume este determinată? Sau pentru ce procentul de homosexuali în instituțiile ecleziale este mai ridicat decât în societatea civilă?
– Eminență, dumneavoastră sunteți președinte al Comisiei Conferințelor Episcopale din Comunitatea Europeană. Trăim un moment dramatic. După aproape 80 de ani, războiul și-a făcut din nou apariția în Europa. În mod incredibil, amenințarea nucleară a devenit actuală astăzi mai mult ca oricând. În fața acestui lucru, prezența activă a Europei politice, promotoare eficace de pace, apare slabă, scăzută, neascultată.
– Trebuie să facem pacea. A face pacea între națiuni este ca și cum am face pacea între oameni: este nevoie mereu de un compromis între respectivele motivații presupuse. Fiecare trebuie să încerce să înțeleagă motivațiile celuilalt, chiar dacă nu le împărtășește. Și de acolo să se găsească un compromis. Altminteri, putem avea o oprire a conflictului armat, dar nu o adevărată pace. Istoria ne învață că mai devreme sau mai târziu conflictele latente explodează în războaie. Și acesta era un conflict care se tărăgăna de mult timp, dar nimeni nu a dorit cu adevărat să lucreze pentru pace. Spunând aceasta, confirm ceea ce spuneți: Europa politică este foarte slabă. Este așa pentru că prioritatea politică a Europei este să mențină unite cu instituțiile sale țările care o compun și care prezintă mari diversități între ele, în special după lărgirea la 27.
Desigur, concentrându-se mai mult pe dinamicile interne, slăbește proiecția externă, protagonismul său politic. Dar liderii europeni ar trebui să înțeleagă că echilibrul nu se realizează ad intra, ci ad extra, prin politici de confruntare și de propunere originală cu celelalte puteri. Și aceasta constituie astăzi o gravă rană în echilibrele mondiale, pentru că Europa are în ADN-ul său inspirația la pace. Și forțele care se inspiră din popularism cred că trebuie să se angajeze să redefinească propria identitate. De acum, „popular” se identifică în lexicul comun european cu „conservator”, și aceasta nu este bine. Așadar, trebuie specificat „popular” în tradiția democraților creștini, care au semnificat mult în multe țări europene. Adică să se recupereze acel profil „social” al popularilor pe care liberalismul l-a cam întunecat. Și pentru că popularismul este unicul antidot serios la populism.
– Însă populismul pare să crească încă în multe țări europene.
– Populismul, acolo unde învinge, trebuie să înfrunte provocarea conducerii. Problema populismului este că furnizează răspunsuri simplificate la probleme în schimb tot mai complicate pe care ni le pune lumea de astăzi. Să ne gândim de exemplu la rețetele suveraniste propuse unei lumi care este în schimb tot mai indisolubil conectată. Mă preocupă ce se poate întâmpla atunci când populiștii ar eșua în provocarea conducerii. În mod iremediabil, ar da vina pe altcineva: pe migranți, pe refugiați, pe Bruxelles. Înăsprind și mai mult tensiunile sociale. Și chiar nu este nevoie de aceasta.
– Dar dumneavoastră credeți că în Europa mai pot fi derive autoritare sau, așa cum se spune astăzi, autocrate?
– Nu știu. Sper că nu. Însă cred că toți trebuie să demarăm o reflecție asupra condițiilor democrației. Am crezut până astăzi că democrația era unica formă politică posibilă în Occident. Dar și în Occident se simt unele fisuri. Trebuie să ne gândim la ce înseamnă a fi astăzi o țară, un continent democratic. Ne așteaptă o iarnă grea, în care mulți vor îndura frigul, sărăcia, șomajul: va fi o încercare pentru democrație. Până acum democrația era susținută prin bunăstarea majorității, astăzi acest lucru nu este suficient. Este ușor a fi prieteni și democratici la prânzul bogat de duminică, mai complicat în ziua de post.
– O ultimă întrebare, Eminență. Cum vă imaginați Biserica din Europa în 20 de ani?
– Va fi mult mai mică. Majoritatea europenilor nu-l vor cunoaște pe Dumnezeu și Evanghelia Sa. Mai mică, dar mai vie. Eu cred că această reducere în numere este, în planul lui Dumnezeu, necesară pentru a dobândi un nou elan. În unele părți din nordul Europei va fi prevalent o Biserică de migranți; bogații autohtoni sunt primii care vor părăsi barca, pentru că Evanghelia contrastează cu interesele lor. Este dorința Papei Francisc: o Biserică săracă, o Biserică vie.
