Papa scrie despre cauzele de beatificare şi canonizare
17.05.2006, Vatican (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a redactat o scrisoare pentru a sublinia necesitatea implicării Episcopilor în cauzele de canonizare şi în revizuirea procedurilor din aceste procese. În scrisoare se subliniază de asemenea paşii cheie în procesele canonice, precum miracolul atribuit mijlocirii servului lui Dumnezeu şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru recunoaşterea martiriului. Sfântul Părinte a adresat mesajul Cardinalului José Saraiva Martins, prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, cu ocazia Adunării Plenare ce s-a desfăşurat în Vatican la sfârşitul lunii aprilie.
Scrisoarea Papei Benedict anunţă faptul că Congregaţia Vaticanului are în lucru o „Instrucţiune privind procesul de anchetă diecezană în cauzele sfinţilor”. Documentul este adresat în principal Episcopilor diecezani „pentru a se asigura seriozitatea investigaţiei diecezane privitoare la virtutea servilor lui Dumnezeu şi a cazurilor de martiriu sau miracole”. În scrisoare se spune: „Este evident că nu este posibilă introducerea cauzei de beatificare sau canonizare dacă nu se poate dovedi sfinţenia, chiar dacă persoana în cauză se distinge prin conformitatea ei cu Evanghelia şi prin merite ecleziale şi sociale speciale.”
Insistenţa Papei privitoare la mai intensa participare a Episcopilor în aceste cauze continuă cu indicaţiile date de Papa Ioan Paul al II-lea în 1983, în constituţia apostolică „Divinus Perfectionis Magister”, în care sunt stabilite normele de declarare de fericiţi şi sfinţi. Papa spune: „Pentru a fi consecvent cu aceste instrucţiuni, fiind ales pe Scaunul lui Petru, am fost bucuros să acţionez în direcţia largii dorinţe de a se pune un mai mare accent în celebrare pe diferenţa esenţială dintre beatificare şi canonizare, şi de a se face mai vizibile Bisericile implicate în ritualurile beatificării, înţelegându-se că Pontiful Roman este singurul competent să declare o devoţiune faţă de un serv al lui Dumnezeu.”
În aceeaşi scrisoare, Papa Benedict al XVI-lea analizează problema miracolului, atribuit mijlocirii unui serv al lui Dumnezeu, cerut pentru beatificarea sa (excepţie în cazul martirilor). „Pe lângă asigurarea pe care ne-o dau că servul lui Dumnezeu trăieşte în ceruri în comuniune cu Dumnezeu, miracolele constituie confirmarea divină a judecăţii exprimate de autoritatea eclezială privind viaţa ei/lui virtuoasă”, explică Pontiful. El subliniază apoi „că trebuie să ne fie clar prezentă în minte faptul că practica neîntreruptă a Bisericii stabileşte nevoia unui miracol fizic, deoarece unul moral ar fi insuficient”.
În continuare Pontiful se concentrează pe criteriile ce trebuie respectate în recunoaşterea martirilor, persoanele care şi-au dat viaţa, şi-au vărsat sângele „liber şi conştient într-un act suprem de iubire, mărturisindu-şi fidelitatea faţă de Cristos, faţă de Evanghelie şi faţă de Biserică”. „Dacă motivul care îi împinge la martiriu rămâne neschimbat, din moment ce Cristos este sursa şi modelul lor, atunci ce s-a schimbat este contextul cultural al martiriului şi strategiile `ex parte persecutoris` [din partea persecutorilor] care tot mai des îşi arată explicit aversiunea faţă de credinţa creştină sau faţă de comportamente asociate cu virtuţile creştine”. În acest context, Sfântul Părinte afirmă faptul că este „necesar să se găsească dovezi de necombătut despre disponibilitatea pentru martiriu, precum vărsarea sângelui sau acceptarea martiriului de către victimă. Este de asemenea necesar, direct sau indirect dar întotdeauna într-un anume mod moral, să se constate ura faţă de credinţă a persecutorilor. Dacă acest element lipseşte, atunci nu este un adevărat martiriu conform doctrinei teologice şi juridice perene a Bisericii.”
