Interviu: Despre conceptul de Arhiepiscopie Majoră

03.05.2006, Roma (Catholica) - Ridicarea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, la rang de Arhiepiscopie Majoră a provocat diferite reacţii, nu toate de bucurie. Au fost şi unii care au încercat fie să minimalizeze, fie să condamne sărbătoarea de la Blaj, vorbind despre intenţiile de prozelitism ale Vaticanului şi despre Arhiepiscopia Majoră ca fiind o invenţie greco-catolică. De aceea, Catholica.ro a stat din nou de vorbă cu pr. Iosif Furtună OSBM, specialist în drept canonic. Explicaţiile preacucernicului ieromonah despre conceptul de Arhiepiscopie Majoră sunt notate în continuare:

Cu toate că în Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene întâlnim patru tipuri de Biserici, din punctul de vedere al analizei noastre acestea pot fi împărţite in două mari grupe după două criterii deosebit de importante stabilite deja de primele Concilii Ecumenice. Din prima grupă fac parte Bisericile care îşi aleg şi îşi hirotonesc singure Episcopii şi Întâistătătorii, iar aceştia, împreună, rezolvă problemele Bisericii respective (iar cititorii noştri au observat deja printre rânduri ca aici este vorba despre Sinodul Episcopilor). A doua grupă este aceea a Bisericilor care nu se bucură de aceste prerogative; pentru aceste Biserici Episcopii sunt numiţi de către o anumită autoritate exterioară. Până cu puţin timp în urmă Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, era in a doua grupă. Acum este în prima.

Pentru a da posibilitatea unei înţelegeri profunde a constituirii structurilor ecleziastice ni se pare foarte important (şi suntem siguri că este chiar şi de interes) să „aruncăm o privire” asupra felului în care a evoluat organizarea administrativă a Bisericii în imperiul de răsărit, organizare ce a avut la bază baza restructurarea civilă a imperiului roman operată de Diocleţian în 293 (Organizarea civilă cuprindea două părţi: orientală şi occidentală. Fiecare parte era împărţită la rândul ei în cate două prefecturi. Prefecturile erau divizate în Dieceze şi fiecare Dieceză avea o capitală – Mitropolia.) Din această organizare se naşte titlul de Mitropolit atribuit acelora care sunt în scaunele oraşelor principale – capitale şi care au din ce în ce mai mari competenţe administrative şi disciplinare asupra problemelor bisericeşti din propria regiune. Episcopi limitrofi erau sufragani Mitropolitului. Cum însă de multe ori chiar între Mitropoliţi apăreau conflicte de competenţe au început să fie căutate puncte de referinţă mai înalte şi care să fie obligatorii. În acest context s-au ridicat deasupra celorlalţi Mitropoliţi, deja din perioada constantiniană, cei ai sediilor Alexandriei şi Antiohiei. Canonul 6 al Conciliului Ecumenic I (Niceea – 325) conferă explicit acestor sedii autoritate asupra unor provincii din zonele învecinate după modelul autorităţii Episcopului Romei. Este unanim acceptat că această autoritate supramitropolitană stă la originea Patriarhatelor. În canonul 7 acelaşi Conciliu Ecumenic I face referire explicită la Ierusalim căruia îi este recunoscută o poziţie privilegiată dar este un privilegiu numai de onoare (onoare derivată din faptul ca Ierusalimul a avut un rol fundamental în apariţia creştinismului); în fapt Ierusalimul rămâne sub jurisdicţia Cezareii Palestinei.

Al IV-lea Conciliu Ecumenic (Calcedon – 451) schimbă total situaţia conferind putere supramitropolitană atât Ierusalimului cât şi Constantinopolului. (cf. Carcione Filippo, Le Chiese d`Oriente. Identità, patrimonio e quadro storico generale, Edizioni San Paolo, Cinisello Balsamo, 1998, pp. 9-16) Aşadar din acest moment se poate vorbi de ceea ce canoniştii numesc „pentarhie” adică cele cinci Patriarhate. Pentarhia este explicit citată – în ordinea precedenţei se onoare – şi de Conciliul Ecumenic V-VI (Constantinopol – Trullo – 692) în canonul 36. Canonul 28 al Conciliului Ecumenic IV precizează la sfârşit: „Este limpede că fiecare Mitropolit ale Diecezelor susnumite va putea, cu Episcopii provinciei, să hirotonească Episcopii aceleiaşi provincii, după cum prescriu sfintele canoane; Mitropoliţii Diecezelor citate mai sus vor trebui însă să fie hirotoniţi de Arhiepiscopul Constantinopolului după alegerea unanimă făcută conform cu practica şi notificată lui.” Sunt deosebit de importante câteva lucruri aici. În biserica constantinopolitană (şi implicit şi în celelalte „Patriarhii”) exista independenţă în alegerea Episcopilor. Episcopii aleşi erau hirotoniţi de către Mitropoliţi, iar Mitropoliţii de către Episcopul supramitropolitan. Acest Episcop supramitropolitan era numit „Arhiepiscop”.

Acum să ne întoarcem puţin înapoi pentru a vedea ce s-a întâmplat la Conciliul Ecumenic al III-lea (Efes – 431). Urmare a reclamaţiei Episcopilor provinciei Ciprului – care aduc la cunoştinţă „un fapt nou” şi anume că Episcopul Antiohiei ar încerca să facă hirotonirile şi în Cipru – Conciliul ecumenic stabileşte că Episcopii din Cipru „vor putea, in linişte şi siguranţă, conform canoanelor sfinţilor părinţi şi vechile obiceiuri, să treacă în mod autonom la hirotonirea Episcopilor.” În acelaşi canon se mai precizează că „aceste norme vor fi respectate şi în alte Dieceze şi în fiecare provincie bisericească, aşa încât nici unul dintre venerabili Episcopi să nu îşi atribuie vreo provincie care cândva să nu fi fost de la început sub autoritatea lui sau a predecesorilor săi.” Prin urmare competenţa hirotonirii de Episcopi este clar delimitată de acest canon. Mai important pentru noi însă este un alt fapt legat de Cipru. Deşi obţine autonomie totală în a-şi hirotoni episcopii structura acestei biserici rămâne mitropolitană. Statutul conferit Bisericii Ciprului este confirmat – deşi circumstanţele în care se găsea Biserica erau total diferite – de Conciliul Ecumenic V-VI (Trullan) prin canonul 39. Din acest motiv se consideră că prevederile canonului 8 al Conciliului Ecumenic de la Efes şi cele ale canonului 39 Trullan constituie baza instituţională a ceea ce în Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene este Arhiepiscopia Majoră. Aşadar ca instituţie acest tip de biserica este foarte vechi. Nu cred că este lipsită de importanţă precizarea că începând din secolul VI si Mitropoliţii sunt numiţi Arhiepiscopi. Dealtfel Bisericile Ortodoxe din zilele noastre au chiar şi ele astfel de structuri şi ne referim aici la Bisericile din Cipru şi din Grecia.

Acum credem ca este uşor de observat că prevederea din Codul Canoanelor Bisericilor Răsăritene: „Arhiepiscopul major este Mitropolitul unui sediu determinat sau recunoscut de autoritatea supremă a Bisericii care este în fruntea unei întregi Biserici răsăritene sui iuris căreia nu i-a fost conferit titlul patriarhal” (can. 151) este perfect în sintonie cu tradiţia din primele secole ale Bisericii, tradiţie consfinţită de Conciliile Ecumenice. Şi vom arăta că acest lucru nu este numai din punct de vedere instituţional ci chiar şi etimologic.

Am arătat mai sus că din sec. VI Mitropoliţii sunt şi ei „Arhiepiscopi”. Astfel toţi Episcopii cărora le erau subordonaţi alţi Episcopi se numeau iniţial Arhiepiscopi. Mai târziu titlul acesta a fost dat tuturor Patriarhilor dar şi Întâistătătorilor Bisericilor care nu au obţinut titlul patriarhal dar au jurisdicţie cvasi-patriarhală. Aici se impune din nou o scurtă privire înapoi în istorie. La momentul schismei din 1054 Biserica cuprindea cele cinci Patriarhate despre care am scris mai sus. Cu timpul însă alte Patriarhate, numite „minore”, au început să apară în apus (Patriarhatul Veneţiei – 1457 şi Patriarhatul Lisabonei 1716). Având în vedere aceste elemente şi prin analogie cu „Patriarhat Major” şi „Patriarhat Minor”, Cyril Korolevskij a creat termenul „Arhiepiscop Major” în studiul său „Nota intorno ai gradi Gerarchici Orientali” din 15 mai 1930. Apoi termenul a fost folosit şi de Cardinalul Accacius Coussa în manualul său de Drept canonic Oriental publicat în anul 1940. (Cf. A Guide to the Eastern Code. A commentary on the Code of Canons of the Eastern Churches, Pontificio Istituto Orientale, Rome, 2002, pag. 202) Ulterior legislaţia Bisericilor Catolice Răsăritene a preluat şi ea termenul (Motul propriu „Cleri Sanctitati” – 2 iunie 1957), iar de Arhiepiscopii Majori vorbeşte şi Conciliul Vatican II (Decretul cu privire la Bisericile Răsăritene Orientalium Ecclesiarum). În concluzie felul în care s-a născut titlul „Arhiepiscop Major” şi modul în care acesta a intrat în uz arată că nu suntem în faţa unei simple asocieri de cuvinte lipsite de logică. Din contră; este vorba de o titulatură care respectă din plin tradiţia îndelungată a instituţiei bisericeşti la care se referă.

Recomandăm spre lectură şi celălalt interviu cu pr. Furtună OSBM: Despre trecerea de la Mitropolie la Arhiepiscopie Majoră.