Pr. Pasolini: Promisiunea vieții veșnice astăzi este ignorată, să îi redescoperim frumusețea ei
09.03.2025, Vatican (Catholica) - Publicăm sinteza primei meditații a predicatorului Casei Pontificale cu care în Vatican se deschid exercițiile spirituale pentru papa, care se unește în mod spiritual, și Curia Romană. „Adesea suntem obsedați de faptul că trebuie să fim perfecți – afirmă pr. Roberto Pasolini OFMCap – și totuși, Evanghelia ne învață că adevărata «imperfecțiune» nu este fragilitatea, ci lipsa de iubire.”
Credința Bisericii, întemeiată pe învierea lui Cristos, a oferit dintotdeauna lumii speranța unei vieți dincolo de moarte. Însă, cu timpul, această promisiune s-a estompat și astăzi nu este atât contestată, cât mai ales ignorată. În fața acestei indiferențe, credincioșii sunt chemați să redescopere valoarea și frumusețea vieții veșnice, pentru a-i restitui semnificația sa autentică. O misiune și mai urgentă în acest an sfânt al Jubileului și în momentul de suferință profundă prin care trece Sfântul Părinte.
Drumul exercițiilor spirituale despre tema vieții veșnice pe care vrem să îl parcurgem își are fundamentul în revelația creștină. Îl începem luând câteva formulări sintetice din Catehismul Bisericii Catolice, care oferă o sinteză accesibilă a gândirii teologice. Catehismul prezintă moartea nu ca sfârșit, ci ca trecere la viața veșnică, în comuniune cu Cristos. Acest concept găsește rădăcini în Scrisoarea către Romani, unde Sfântul Paul afirmă că, prin Botez, suntem uniți cu moartea și cu învierea lui Cristos, având astfel acces la o viață nouă.
Moartea, conform Catehismului, este momentul în care se împlinește judecata particulară, evaluând primirea sau refuzarea harului lui Dumnezeu. Totuși, mântuirea nu este rezervată numai celui care l-a cunoscut formal pe Cristos: Conciliul Vatican II recunoaște că acela care urmează propria conștiință în căutarea sinceră a lui Dumnezeu poate avea acces la viața veșnică. Catehismul afirmă cu emfază că judecata finală nu se bazează pe simple acte exterioare, ci pe iubirea trăită, reluând gândirea Sfântului Ioan al Crucii: „În seara vieții, vom fi judecați despre iubire”.
Destinul ultim al omului se articulează în trei posibilități: paradisul, condamnarea veșnică (iadul) și purificarea finală (purgatorul). Paradisul reprezintă realizarea deplină a ființei umane, o comuniune eternă cu Cristos în care fiecare își află propria identitate adevărată. În schimb, iadul este descris ca separarea definitivă de Dumnezeu, dar Biserica nu a declarat niciodată cu certitudine că este condamnat cineva. În sfârșit, purgatorul este văzut ca un proces de purificare pentru cei care, deși în harul lui Dumnezeu, încă nu sunt pregătiți pentru cer. Și probabil că tocmai în acest ultim „destin” găsim originalitatea revelației creștine. Posibilitatea unui ultim „moment” de purificare este ocazia pentru a ne confrunta până la capăt cu iubirea infinită a lui Dumnezeu.
Reflecția Bisericii despre veșnicia vieții nu intenționează să genereze teamă, ci să alimenteze speranța, subliniind că destinul nostru depinde de libertatea cu care alegem să trăim în iubire. Adevărata purificare nu constă în a deveni perfecți, ci în a ne accepta pe deplin pe noi înșine în lumina iubirii lui Dumnezeu, depășind iluzia că trebuie să fim „altul” pentru a merita mântuirea.
Adesea suntem obsedați de faptul că trebuie să fim perfecți, totuși Evanghelia ne învață că adevărata „imperfecțiune” nu este fragilitatea, ci lipsa de iubire. Purgatorul poate să fie văzut ca ultima ocazia pentru a ne elibera de frica de a nu fi suficient, pentru a accepta cu seninătate ceea ce suntem, făcând din asta un loc de relație și de comuniune cu ceilalți. Purgatorul poate să fie înțeles ca „momentul” în care în sfârșit încetăm să vrem să demonstrăm ceva lui Dumnezeu și ne lăsăm pur și simplu iubiți. Așadar, veșnicia nu este numai o răsplată viitoare, ci o realitate care începe aici, în măsura în care învățăm să trăim în iubire și în comuniunea cu Cristos. La sfârșit, destinul nostru nu este scris în teamă, ci în speranță. Moartea nu este o înfrângere, ci momentul în care în sfârșit vom vedea fața lui Dumnezeu și vom descoperi că sfârșitul… era numai începutul. (material Vatican News, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
