Pr. Pasolini: „Moartea interioară”, făcută din fragilități, este o oportunitate pentru viața veșnică
11.03.2025, Vatican (Catholica) - Publicăm sinteza celei de-a treia meditații a predicatorului Casei Pontificale care conduce exercițiile spirituale de Postul Mare în Aula „Paul al VI-lea”. Pr. Pasolini se oprește asupra tentativei continue a omului de a acoperi propriile slăbiciuni, fără a înfrunta golul profund care locuiește în el. Subliniază că moartea interioară nu este sfârșitul, pentru că Dumnezeu o privește nu ca la o înfrângere, ci ca la punctul de plecare pentru o existență nouă.
De ce ne este greu să recunoaștem că viața veșnică a început deja? Biblia sugerează că ființa umană, încă de la început, se descoperă insensibilă și ostilă la acțiunea lui Dumnezeu. Profeții din Vechiul Testament denunțau incapacitatea poporului de a-și da seama de „lucrurile noi” pe care Dumnezeu le săvârșește, în timp ce Isus însuși, constatând neînțelegerea ascultătorilor săi, vorbea în parabole. Aceasta nu pentru a simplifica mesajul Său, ci pentru a evidenția împietrirea inimii umane, închisă la posibilitatea unei vieți depline.
Noul Testament descrie această condiție cu o afirmație paradoxală: suntem deja morți, dar nu ne dăm seama de aceasta. De fapt, moartea nu este numai evenimentul final al vieții (moarte biologică), ci și o realitate pe care o experimentăm deja acum, printr-o închidere în noi înșine care ne împiedică să simțim viața drept ceva veșnic ce Dumnezeu vrea să ne dăruiască. Cartea Genezei relatează această pierdere de sensibilitate prin ceea ce tradiția a definit „păcatul strămoșesc”: omul, în loc să primească viața ca dar, încearcă să o controleze, depășind limita impusă de Dumnezeu. Rezultatul nu este autonomia promisă de șarpe, ci un sentiment de rușine și de rătăcire.
Această primă „moarte interioară” se manifestă în tentativa noastră continuă de a acoperi fragilitățile cu imagini, roluri și succese, fără a înfrunta golul profund care locuiește în noi. Și totuși, în Biblie, Dumnezeu nu pare alarmat de această condiție: prima Sa reacție este să îl caute pe om, să îl întrebe „Unde ești?” (Gen 3,9). Aceasta arată că moartea interioară nu este sfârșitul, ci punctul de la care poate începe un drum de mântuire. Și în drama lui Cain și Abel reiese această logică: Dumnezeu nu intervine pentru a preveni fratricidul, ci îl protejează pe Cain de însuși simțul său de vinovăție. Aceasta arată că „prima moarte” a noastră nu este un destin fatal, ci o oportunitate pentru a redescoperi viața veșnică drept o realitate prezentă, nu numai viitoare. Isus însuși invită să citim tragediile vieții ca ocazii de convertire, nu ca semne de condamnare (Lc 13,4-5).
Dumnezeu privește la moartea noastră interioară nu ca la o înfrângere, ci ca la punctul de plecare pentru o existență nouă. Adevăratul obstacol în calea vieții veșnice nu este moartea biologică, ci incapacitatea noastră de a recunoaște că suntem deja cufundați într-o realitate care merge dincolo de timp, numai dacă alegem să o trăim cu încredere și deschidere la Dumnezeu. (material Vatican News, tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro)
