Reflecția lui Paolo Ruffini: Extra omnes
06.05.2025, Vatican (Catholica) - Extra omnes. Toți afară. Se întâmplă, în acest timp suspendat, ca toată lumea din lume să se întrebe cine va fi cel de-al 267-lea Episcop al Romei. Toți sunt implicați, chiar dacă sunt excluși fizic din locul în care un grup de succesori ai apostolilor, reuniți într-o capelă, îl vor alege pe slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu. Un slujitor. Un slujitor al unicului Popor din care Petru a făcut și a continuat să facă parte, chiar și după ce a fost chemat să îl conducă. Un slujitor. Și aici este misterul. Cum poate un slujitor să fie conducătorul unui popor? Al unei Biserici?
Aceasta este o întrebare la care Isus a răspuns în cuvinte pe care și astăzi ne luptăm să le înțelegem: „Voi știți că cei care sunt considerați conducători ai popoarelor le domină și cei mari dintre ei își fac simțită puterea asupra lor. Dar între voi să nu fie așa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru și cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul tuturor. Pentru că nici Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească și să își dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10,42-45).
Să slujească, așadar. Iată la ce sunt chemați succesorii lui Petru pentru a conduce Biserica. Și acest paradox dezorientează. Dezorientează atât mass-media, cât și numeroasele centre de putere, mari și mici, care își storc creierii cu privire la identitatea și numele pe care le va lua cel ales și poate chiar încearcă să influențeze decizia, elaborând scenarii și interpretări care par a fi scrise în nisip.
Extra omnes. Această regulă perturbă acest timp dintre acum și încă nu, în care chiar și Cardinalii sunt chemați să intre în mister; și să lase nu doar pe toată lumea, ci totul în afara Capelei Sixtine: prin urmare, pe ei înșiși, gândurile lor, raționamentele lor; și să se golească total pentru a lăsa spațiu doar pentru Duhul Sfânt, pentru o dinamică ce îi transcende și pentru misterul lui Petru. Dar acesta este Petru. Un mister care ne încredințează o certitudine. Petru este pescarul căruia Isus i-a spus că răul nu îl va birui: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). El este apostolul pentru care – încredințându-i Biserica Sa – Fiul lui Dumnezeu s-a rugat cu o recomandare specială Tatălui. Pentru ca Acesta să îl sprijine în purtarea pe umerii săi a unei poveri altfel prea mari.
Petru este un om susținut de această rugăciune, care s-a extins în timp și în istorie, prin succesorii săi, pentru a ajunge la noi astăzi. O rugăciune concretă, specială de fapt: o rugăciune pentru ca credința să nu eșueze niciodată în fața încercărilor pe care va trebui să le înfrunte, atât de diferite și atât de asemănătoare cu cele din timpul nostru, secularizat, divizat, polarizat, confuz, revoltat; plin de dorința de a comanda și lipsit de iubire, incapabil să înțeleagă valoarea slujirii și a binelui comun, umflat de certitudini fragile și adevăruri false, impregnat mai mult de ranchiună decât de milostivire, atât de des doritor mai mult de răzbunare decât de iertare: „Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; Eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credința ta; iar tu, când te vei fi întors, întărește-i pe frații tăi” (Luca 22,31-32).
Petru este un mister de milostivire și iubire; de comuniune și ascultare. Un pescar care face o greșeală de calcul; care stă, tulburat, toată noaptea pe mare fără să prindă un singur pește; care apoi își aruncă plasa în partea cealaltă, la cuvântul unui străin. Și care, în cele din urmă, înțelege că interlocutorul este Domnul său. Petru este un păcătos iertat: el este alesul care, înainte de a se bucura, a plâns amar după ce l-a trădat pe Isus. Ca și Iuda. Dar el plânge. El a plâns. În lacrimile sale se află misterul său. Și acolo este misterul Bisericii. Aceste lacrimi sunt poate cheile Împărăției. Ele sunt cheile lui Petru și ale misterului său: o fragilitate care este puternică tocmai pentru că nu strălucește cu propria sa lumină. O stâncă chiar dacă nu a fost. Confirmându-ne pe toți în credință. (Paolo Ruffini, prefectul Dicasterului pentru Comunicare al Vaticanului)
