Francesco Sforza, fotograful artizan care a pus ochi și inimă în slujba Papilor
03.11.2025, Vatican (Catholica) - Prefectul Dicasterului pentru Comunicații, Paolo Ruffini, îi mulțumește fotografului care, pentru Serviciul Fotografic de la L’Osservatore Romano, astăzi Vatican Media, a relatat pontificatele de la Papa Paul al VI-lea până la Papa Leon al XIV-lea. În data de 1 noiembrie 2025, după 48 de ani, acesta s-a pensionat. A transformat aparatul foto într-un instrument de comuniune și a fost ochii Papilor și ai poporului lui Dumnezeu care intersecta privirile sale cu aceea a Succesorului lui Petru. „Mulțumesc pentru că ai învățat lumea cum să vadă frumusețea Bisericii”, citim în materialul de la Vatican News tradus de pr. Mihai Pătrașcu pentru Ercis.ro.
„L-am cunoscut pe Francesco Sforza și am învățat să îl recunosc înainte ca el să mă cunoască pe mine. Oriunde era Papa, el era acolo. Înaintea lui. Discret, tăcut, zâmbitor, fără suflare. Întotdeauna încerca să nu apară. Dar era acolo. Mereu era acolo. Și era imposibil să nu îl observi. Oriunde ajungea, Papa cu siguranță ajungea în câteva clipe. Începând cu Papa Paul al VI-lea, trecând prin Papa Ioan Paul al II-lea și apoi, din 2007, ca prim fotograf pentru Papa Benedict, Papa Francisc, și încheindu-și slujirea din ultimele luni cu Papa Leon al XIV-lea, a produs fotografii care pentru mii de persoane au devenit amintiri de neșters, fotografii extraordinare ale Papilor din călătoriile lor, din întâlnirile lor.
Francesco, care acum se pensionează, a fost timp de 48 de ani ochii Papilor și ochii poporului lui Dumnezeu care intersecta privirile sale cu aceea a Succesorului lui Petru. A fost student și asistent al unui alt mare fotograf, Arturo Mari, care timp de 51 de ani a documentat istoria Bisericii din Roma, de la Papa Pius al XII-lea la Papa Benedict al XVI-lea. El a fost omul care a relatat prin imagini și tentativa de asasinat asupra Papei Ioan Paul al II-lea. Când Mari s-a pensionat, a fost rândul lui Francesco să preia ștafeta, pe care acum o predă lui Simone Risoluti. Cu o discreție și o umilință care sfidează legenda. Francisc nu a apărut practic niciodată în nici un reportaj, în nici un titlu de ziar. Dar istoria îi datorează și îi va datora foarte mult. Fotografiile sale au fost publicate de ziare din întreaga lume. Au atins mințile și inimile a milioane de oameni. Dar fără semnătura sa.
Francesco a făcut din aparatul său foto un instrument de comuniune. A relatat prin imagini esența slujirii petrine: apropierea, întâlnirea, îmbrățișarea, întâlnirea privirilor. Mă gândesc la fotografiile de la «Regina Coeli», la îmbrățișarea Papei Francisc cu deținuții. Sau la fotografiile cu copiii și refugiații din tabăra de refugiați de la Lesbos. Mă gândesc la fotografiile din Irak sau din Canada; la aceea cu femeia în vârstă care stătea cu o pancartă în Panama: și noi știm să facem zgomot. Francesco a ajuns și el vizibil împotriva voinței sale: în fotografiile altora și la televizor. De aceea l-am cunoscut fără să îl cunosc. Ca toți ceilalți din lume. Pentru că era imposibil să nu îl cunoști. Francesco era mereu acolo. O certitudine.
Fotografiile în care ajungea el, aproape din greșeală, o prezență prietenoasă și discretă, au surprins magia muncii sale. Înghețarea istoriei într-o imagine pe măsură ce se desfășoară. Înțelegerea cu un moment înainte a măreției și frumuseții clipei următoare, când iubirea devine vizibilă. Odată el, atât de rezervat în vorbire, a spus că „fotograful este un artizan care își pune mâinile, își pune ochii, dar mai presus de toate își pune inima” în munca sa, în aparatul său foto. A spus-o când i-a dat unui fost om fără adăpost, în numele său și al colegilor săi de la serviciul fotografic, un aparat foto folosit pentru a-l fotografia pe Papa. A adăugat: „Cei care locuiesc pe străzi știu cum o singură fotografie poate dezvălui realități pe care uneori nu le vedem sau nu vrem să le vedem”.
Personal, l-am cunoscut abia când am devenit prefect al Dicasterului pentru Comunicare. Și de fiecare dată când vorbeam cu el, îl vedeam făcând fotografii sau lucrând la computer arhivând sute și sute de fotografii în fiecare zi. Am considerat că are o chemare. Să mărturisească prin imagini ceea ce cuvintele nu pot spune. Să lase o urmă vizuală în istorie a ceea ce văzuse, a binelui pe care îl întâlnise, a prezenței lui Isus în lume. Mulțumim, Francesco! Astăzi, când Francesco se pensionează, cred că îi datorăm cu toții mulțumiri.
Mulțumim, Francesco, pentru fiecare fotografie, pentru fiecare moment surprins cu aparatul foto, mulțumim pentru puținele tale cuvinte și zâmbetele tale largi. Pentru că ai mărturisit că o bună comunicare nu este aceea care face zgomot, ci aceea care poate vedea, chiar și în tăcere, sensul istoriei și măreția credinței. Mulțumim că ai învățat lumea să vadă frumusețea Bisericii, milostivirea sa, speranța sa. Mulțumim pentru fiecare fotografie care a devenit o rugăciune. Știu că prin aceste cuvinte scrise încalc discreția ta. Dar mă bazez pe înțelegerea ta. Bucură-te de viață, Francesco. Cu aparatul foto pe umăr, continuă să relatezi ceea ce este frumos în lume.
