Revista Communio: Conciliul de la Niceea
15.01.2026, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea „Conciliul de la Niceea”, scrisă de Revista Communio și tradusă în limba română de Ana Maria Răducan. Cartea apare în colecția „Tratate de teologie”, în formatul 14×20, are 149 p. și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.
În iunie 2025 s-au împlinit 1700 ani de la evenimentul considerat astăzi de Biserici ca fiind primul Conciliu Ecumenic, în orașul Niceea (în prezent Iznik, Turcia). Acesta a reunit un mare număr de Episcopi, proveniți din numeroase regiuni ale Imperiului Roman, mai ales din partea sa orientală, dar și câțiva Episcopi occidentali, la convocarea împăratului de atunci, Constantin. Cu ocazia acestei aniversări vor fi numeroase comemorări, fie că este vorba despre colocvii, numere de reviste sau volume colective, precum și de celebrări religioase și mai ales ecumenice. Într-adevăr, acest prim Conciliu este recunoscut de toate Bisericile și poate servi drept punte între diversele confesiuni creștine, mai ales între catolici și ortodocși. Dar cum îi privește pe cititorii de la începutul acestui secol al XXI-lea un Conciliu ținut în anul 325 în Asia Mică? Chiar dacă articolele din acest volum nu răspund direct și explicit la această întrebare, totuși o subînțeleg și i se asociază.
… Conciliul de la Niceea este considerat primul Conciliu ecumenic. Cu toate acestea, nu a fost prima întâlnire a Episcopilor din cadrul creștinismului timpuriu – modelul ei rămâne întâlnirea apostolică de la Ierusalim (Fap 15) – și nici neapărat cea mai extinsă sau universală. Mai mult, Conciliul a fost urmat de-a lungul secolului al IV-lea de numeroase alte sinoade, multe dintre ele convocate de autoritatea imperială, incluzând Episcopi din toate părțile imperiului și aproape toate emițând o mărturisire de credință. Este adevărat însă că aceasta a fost prima întâlnire sinodală majoră după recunoașterea de către Constantin a creștinismului ca religie pe deplin licită în imperiu în 313. Prin urmare, abia mai târziu Conciliul de la Niceea a dobândit un loc preeminent și o poziție de piatră de temelie, sau cel puțin un început, în seria conciliilor. De asemenea, Simbolul său de credință nu a fost considerat imediat o referință universală și necesară, așa cum vom vedea în articolul lui W. Kinzig, ci a fost consacrat abia după un lung parcurs. Mai mult, este recitat astăzi într-o formă în mare parte revizuită, cel puțin în urma Conciliului de la Calcedon (451). Cu alte cuvinte, receptarea acestui prim Conciliu evidențiază clar rolul istoriei și al evoluției istorice în construcția tradiției ecleziale. Această tradiție ia adesea forma unei priviri retrospective asupra unui trecut pe care îl recitește, îl selectează și îl organizează în lumina timpului său și a realizărilor creșterii sale, sub mișcarea Duhului Sfânt.
Mai mult, această aniversare ne amintește importanța deliberării comune între liderii Bisericii pentru a decide împreună nu numai asupra credinței Bisericii, ci și asupra funcționării acesteia. Aici găsim cele două aspecte principale ale întâlnirilor conciliare și, mai larg, ale întâlnirilor sinodale și vedem cum operează această sinodalitate, adusă în prim-plan în ultimii ani de Papa Francisc, dar manifestată și într-un mod paradigmatic în timpul Conciliului al II-lea din Vatican, inclusiv în lucrările sale. Într-adevăr, deși Conciliul a fost convocat de împărat – ceea ce nu mai este de actualitate – și deși anumite teme au fost, de asemenea, plasate pe ordinea de zi a Conciliului de către persoana care l-a convocat (data Paștelui, reducerea schismelor), altele au apărut ca urmare a preocupărilor Episcopilor prezenți și din convergența nevoilor acestora. Vom reaminti în treacăt că termenii români „sinod” și „Conciliu” se refereau inițial la același lucru, și anume la adunarea a diferite persoane, primul provenind din grecescul synodos, cel de-al doilea din latină (Concilium); termenul a dobândit un sens particular în vocabularul Bisericii pentru a desemna adunarea Episcopilor și există o tendință de a specializa și mai mult termenul Conciliu, pentru a desemna o întâlnire de o importanță mai mare, printre altele, datorită unei convocări papale. Cei doi termeni însă desemnează, în mod esențial, același lucru.
La finalul acestui volum, cititorul nostru, sperăm, va fi deprins o mai bună cunoaștere a primului Conciliu ecumenic, dar va fi și înțeles însemnătatea sa până în zilele noastre, precum și reflecțiile pe care i le poate sugera despre viața Bisericii actuale și despre practica teologiei. (Matthieu Cassin)
