Johannes Röser: Curajul de a crede
03.07.2026, Iași (Catholica) - La Editura Sapientia din Iași a apărut recent cartea: Curajul de a crede, scrisă de Johannes Röser și tradusă în limba română de pr. dr. Lucian Farcaș și pr. dr. Ștefan Lupu. Cartea apare în colecția „Creștinism în contemporaneitate”, în formatul 14×20, are 182 și poate fi procurată de la Librăria Sapientia (www.librariasapientia.ro), precum și de la celelalte librării catolice din țară la prețul de 25 lei.
De ce este cerul albastru? De ce este apa udă? De ce nu pot vedea vântul? Din ce particule este alcătuită cea mai mică particulă? Există Dumnezeu și fără oameni? Orice cunoaștere complexă începe cu întrebări simple. La o vârstă înaintată, Albert Einstein a remarcat că își datora majoritatea succeselor faptului că, pe tot parcursul vieții, a rămas un copil însetat de cunoaștere. Un fel de curiozitate adolescentină îl inspiră pe Homo sapiens încă de la apariția sa, de peste 100.000 de ani. Aceasta îl diferențiază fundamental de regnul animal. Antropologii culturali vorbesc despre „neotenie”. Asta înseamnă că omul este singura ființă care își poate păstra tinerețea plină de curiozitate chiar și pe măsură ce devine adult. Paradoxal, el devine adult tocmai prin faptul că, cu inima și mintea, cu sentimentele și intelectul, refuză să fie pur și simplu „gata”. Sensul educației este de a promova această neterminare naturală a omului în favoarea unei dezvoltări holistice și mature a personalității.
Omul are înnăscuta înclinație de a se minuna și de a medita. El poate pune la îndoială tot ceea ce există. Poate chiar să se transforme în obiectul contemplării și astfel să se depășească pe sine. Poate să-și extindă gândirea dincolo de lumea aceasta, către o lume de dincolo. Promovarea acestei capacități de transcendență face parte dintr-o educație cuprinzătoare. În comparație cu animalele, omul, născut pentru a se confrunta cu ceea ce este minunat și misterios, este mai degrabă un „făt de mamifer ajuns la maturitate sexuală”, potrivit lui Robert Rogue Harrison, specialist în științe culturale care predă la Universitatea Stanford. A fi om înseamnă a deveni om în permanență. Harrison descrie această dinamică astfel: „Neotenia… este o tendință către o mai mare libertate, nu doar față de dictatele genetice ale trecutului, ci și către noi posibilități neîndeplinite”. Educația trebuie să servească acestei tendințe. Copiii devin adulți fără a uita să se minuneze. Ei trebuie să aibă șansa de a pune chiar și ultimele întrebări despre moarte și viață. Își pot realiza cel mai bine libertatea atunci când simt că trăiesc într-o lume care nu este încă desăvârșită. Ei trebuie să poată experimenta faptul că drumul spre maturitate deschide mereu noi orizonturi: spre sensul vieții. Curiozitatea față de religie joacă un rol decisiv în acest sens. Întrebarea personală despre Dumnezeu nu ar trebui exclusă. Spiritul uman rămâne tânăr în special datorită capacității sale de intuiție religioasă. O educație cu adevărat bună dorește să contracareze orice formă de ignoranță – atât intelectuală, cât și spirituală.
Acest lucru implică o altă provocare majoră atât pentru părinți, cât și pentru toți ceilalți responsabili din domeniul educației: cum pot ei, în calitate de adulți, să redescopere în procesul de educare a copiilor potențialul emoțional și intelectual al religiei și să-l valorifice? Omul nu este doar un elev al viitorului. Omul devine om și prin amintire, prin conștiința istorică, prin învățarea din trecut. Robert Pogue Harrison vorbește despre „două tipuri de sapientia umană”: una dintre aceste înțelepciuni „este legată de spiritul sau inteligența din noi, care experimentează, inventează, descoperă, calculează și, în general, produce schimbări cuprinzătoare prin cunoașterea și manipularea lumii exterioare. Cealaltă este acea înțelepciune a vârstei speciei noastre, bazată pe conștiința de muritori, care a contribuit la apariția zeilor, a mormintelor, a legilor și scrierilor națiunilor, a memoriei poeților și a arheologiei savanților… În timp ce mintea dezvăluie inovațiile viitorului, înțelepciunea moștenește amintirile trecutului și le dă mai departe”. În procesul de educare, cele două tipuri de înțelepciune acționează împreună: amintirea și viziunea, credința și speranța, imitația și reinventarea. Ar trebui să ne punem cu curaj întrebarea critică și autocritică dacă încă ne educăm copiii în mod corect și cuprinzător.
În dezbaterea privind educația din ultimii ani, studiul internațional comparativ „Pisa” a fost obiectul unor discuții aprinse. Acest studiu a constatat deficiențe semnificative în ceea ce privește cititul, scrisul și concentrarea în rândul copiilor și tinerilor germani. Mulți elevi au dificultăți în a înțelege textele prezentate. În schimb, o lacună educațională la fel de gravă pare să nu îngrijoreze prea mult această societate: cea din domeniul religiei și al spiritualității. Cu toate acestea, nu doar tinerii, ci și adulții suferă de deficiențe catastrofale de citire și scriere în acest domeniu. Viitorul acestei civilizații și soarta generațiilor viitoare se decid în mare măsură în sfera religioasă. Părinții conștienți nu doresc să lase pur și simplu aceste decizii în seama altora, ci vor să le modeleze activ prin cuvânt și faptă. Împreună cu copiii lor, ei doresc să ducă o viață nu doar asigurată din punct de vedere material, ci și creativă din punct de vedere intelectual și plină de sens din punct de vedere spiritual. O societate deschisă, care dorește să rămână deschisă, trebuie să se deschidă competiției culturale în materie de morală, valori și credință, inclusiv din punct de vedere religios. Suntem pregătiți pentru asta? Cum ne pregătim pentru asta?
Această carte dorește să ofere sugestii și să trezească reflecția, în favoarea unui dialog între generații. O competență educațională matură și modernă este posibilă. Primul pas pentru a ieși din „starea de urgență educațională” ar fi să conștientizăm măcar această provocare culturală și educațională de anvergură. Aceasta presupune ca atât părinții, cât și educatorii și profesorii să abordeze cu sensibilitate întrebările fundamentale: De ce mă aflu pe lume? La ce folosesc toate eforturile, munca, acea căutare a fericirii, a bunăstării și a satisfacției, dacă moartea pune inevitabil capăt existenței pământești, dacă, în final, se pare că totul se termină? Sau există totuși un sens al vieții dincolo de lumea aceasta, un scop dincolo de moarte? Modul în care cei responsabili de educație abordează aceste nevoi existențiale și stimulează dezvoltarea personalității proprii și a copiilor este de cea mai mare importanță pentru societate în ansamblu. Și, nu în ultimul rând, îmbogățește stilul de viață. (Johannes Röser)
