Interviu: Doctor în „Indulgenţe”
08.02.2005, Bucureşti (Catholica) - Wilhelm Tauwinkl, născut în 1969, a absolvit în 1996 Facultatea de teologie catolică şi Facultatea de teologie romano-catolică – asistenţă socială din Bucureşti . A fost asistent universitar la Institutul Teologic „Sf. Tereza”. Din 1997 conduce o Fundaţie de ajutorare a bătrânilor singuri. După o licenţă în teologie la Facultatea din Lugano, Elveţia, obţine Doctoratul în teologie dogmatică la aceeaşi facultate, în 2004. Este coordonator al traducerii la „Summa theologiae” a Sf. Toma d`Aquino, în curs la Editura Galaxia Gutenberg din Cluj. Revista „Actualitatea creştină” a publicat un interviul luat de Liana Gehl teologului Tauwinkl, cu titlul „Doctor în Indulgenţe”, aluzie la tema doctoratului acestuia: indulgenţele. Reproducem în continuare parte a doua a interviului, cu precizarea că integral se găseşte în revistă, disponibilă online pe situl ARCB.ro.
– Indulgenţele sunt o temă controversată şi greu de explicat. Ce trebuie să ştie un catolic obişnuit despre indulgenţe?
– Indulgenţa înseamnă „iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorată păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi” (Catehismul Bisericii Catolice, 1471). Prin obţinerea unei indulgenţe, nu se iartă, deci, păcatele, ci „pedeapsa vremelnică” pentru păcate. După iertarea păcatelor (prin spovadă şi dezlegare), pot rămâne „pedepse vremelnice” în faţa lui Dumnezeu, ce trebuie purificate în timpul vieţii sau după moarte, în Purgatoriu. Pedepsele vremelnice sunt de multe feluri şi au multe aspecte; indulgenţele nu sunt singurul mijloc de purificare a lor, ci numai unul din ele, alături de altele: fapte de caritate, post, rugăciune şi, de asemenea, însăşi „pocăinţa” primită la spovadă.
Pe de altă parte, indulgenţa iartă doar aspectul strict „punitiv” – ca să spunem aşa – al acestor pedepse vremelnice, care altminteri au şi alte roluri, contribuind, de ex., şi la îndreptarea vieţii penitentului. Spunând „aspect strict punitiv” mă refer la tulburarea prin păcat a echilibrului în ordinea universului, care se cere refăcut. În cazul indulgenţei, Biserica ia asupra ei sarcina de a reface acest echilibru; însă, cine a obţinut o indulgenţă e dator, în continuare, să şteargă celelalte urmări ale păcatului, străduindu-se să-şi îndrepte viaţa. Se poate abuza de cele mai înalte lucruri, de însuşi numele lui Dumnezeu sau de Evanghelie, iar indulgenţele n-au fost scutite. Împotriva abuzurilor legate de traficul de indulgenţe, Biserica a răspuns, după Conciliul din Trento, prin abolirea ofertei băneşti drept faptă prescrisă pentru indulgenţe (care pe atunci se folosea la construcţii de catedrale, spitale, poduri etc.). Împotriva abuzurilor mai recente, cu caracter mai degrabă ridicol (contabilizarea indulgenţelor obţinute ş.a.). Papa Paul al VI-lea a răspuns cu Constituţia Indulgentiarum doctrina (1967), care a adus norme mai clare şi mai simplu de practicat.
– „Vânzarea” indulgenţelor a fost unul din motivele care a dus la schisma protestantă. Crezi că o reevaluare a ceea ce înseamnă indulgenţele poate duce la o mai mare apropiere între catolici şi protestanţi?
– Problemele ridicate de reformatori în sec. al XVI-lea nu se refereau numai la abuzurile cu indulgenţe, ci şi la învăţătura despre ele. Dar până la indulgenţe, învăţătura lor despre pocăinţă, în general, diferea de cea catolică. „Reevaluare”? În principiu, semnificaţia unor adevăruri teologice nu se poate schimba după bunul plac (nici măcar de dragul ecumenismului!). Ecumenismului îi serveşte, însă, căutarea adevărului şi aprofundarea adevărurilor de credinţă.
