Despre preot şi mireni la Sfânta Liturghie

06.09.2004, Cluj-Napoca (Catholica) - Numărul pe lunile iulie-august al publicaţiei ortodoxe clujene „Renaşterea” include un lung şi interesant material semnat de IPS Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului. Titlul este „Liturghia ca Împărăţie a Cerurilor. Slujitorii Liturghiei: preotul şi mirenii”, iar subtitlul „fragment dintr-o cateheză în catedrală”. Încă de la început de articol, Arhiepiscopul ortodox subliniază că „structura literară a Liturghiei este aceea a unei piese de teatru. Toată slujba este un dialog între doi parteneri: preotul, pe de o parte, şi credincioşii mireni, pe de alta, cu precizarea că ei, împreună, alcătuiesc un tot.”

În articolul-cateheză, IPS Anania tratează „raportul dintre preot şi păstoriţii săi”, pornind de la premisa că între mireni, care sunt poporul lui Dumnezeu, „prea puţini […] au conştiinţa că sunt purtătorii acestui titlu de nobleţe duhovnicească. De aici sentimentul că prezenţa mirenilor la slujbă este oarecum facultativă, circumstanţială, mai mult afectivă decât mărturisitoare.” Pentru a sublinia valoarea mirenilor, IPS Anania aminteşte rolul pe care îl joacă ei în alegerea Episcopilor, respectiv la hirotonirea unui preot. În continuare se spune: „preotul şi mirenii sunt împreună slujitori ai aceleiaşi Liturghii. […] Preotul în nici un caz şi niciodată nu poate oficia Sfânta Liturghie de unul singur. El trebuie să aibă neapărat un partener de dialog, iar acesta, în absenţa sau prin ignorarea poporului, este cântăreţul.”

Arhiepiscopul ortodox mai scrie: „Fiecare creştin ortodox, bărbat sau femeie, face parte din preoţia universală pe care Sfântul Apostol Petru o numeşte `preoţie împărăteasca`. […] Mireanul are preoţie sfântă, preotul are preoţie sfinţitoare. Cel dintâi a primit darul Sfântului Duh, cel de-al doilea îl şi transmite. Amândoi însă, laolaltă, sunt factori activi în viaţa Bisericii.” Vorbind despre „co-liturghisirea” făcută de preot şi mireni, IPS Anania constată cu tristeţe că „realitatea actuală ne pune în faţa unui popor care vine la slujbă, stă cuminte în biserică, tace cu evlavie şi ascultă cu decenţă, admiră un cor sau îndură un cântăreţ, rugându-se în taină cu vorbele pe care fiecare le ştie de acasă. Când cineva e familiar cu cântările şi le îngână odată cu corul, o face cu timiditate, şi cu sentimentul intrusului admonestabil. […] În vechime însă nu a fost aşa, ci tot poporul prezent în biserică dădea răspunsurile liturgice.”

IPS Anania nu constată doar, ci şi acţionează. „În urma unor îndelungate observaţii şi chibzuinţe, am început să pregătesc un proiect de hotărâre a Sfântului Sinod pentru reintroducerea cântării omofone, în toate bisericile care nu o au. Predarea şi conducerea cântării omofone îi revine cântăreţului, care îşi recapătă astfel şi numele de dascăl, adică de învăţător, sub îndrumarea preotului paroh.” Şi apoi repetă: „Sfânta Liturghie este săvârşită împreună de către preot şi popor, cu menţiunea că participarea poporului lui Dumnezeu nu este auxiliară, ci egală cu cea a preotului.”