Scrisoare despre colaborarea dintre bărbaţi şi femei

31.07.2004, Vatican (Catholica) - Astăzi a fost făcut public documentul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei intitulat „Scrisoare către Episcopii Bisericii Catolice despre colaborarea dintre bărbaţi şi femei în Biserică şi în lume”. Datat 31 mai 2004, sărbătoarea Vizitei Fecioarei Maria, scrisoarea a fost publicată astăzi în engleză, franceză, spaniolă, italiană, germană şi portugheză. Sfântul Părinte a aprobat-o într-o audienţa acordată Cardinalul Joseph Ratzinger, prefectul Congregaţiei, şi a ordonat publicarea ei.

Scrisoarea de 37 de pagini conţine o introducere, patru capitole şi o încheiere. Capitolele sunt intitulate astfel: I. Problema; II. Elemente fundamentale ale viziunii biblice asupra persoanei umane; III. Importanţa valorilor feminine în viaţa societăţii; şi IV. Importanţa valorilor feminine în Biserică. Arhiepiscopul Angelo Amato, S.D.B., secretarul Congregaţiei, a explicat scopul şi conţinutul acestui document într-un interviu acordat la Radio Vatican, şi reprodus de serviciul de ştiri al Vaticanului.

– După „Mulieris Dignitatem” (15 august 1988) şi „Scrisoare către femei” (28 iunie 1995), documente ale Papei Ioan Paul al II-lea, ce aduce nou acest text al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei?

– Nou este răspunsul dat la două tendinţe ce au devenit chiar puternice în cultura contemporană. Prima tendinţă priveşte subordonarea femeii şi avansează ideea că femeile, pentru a fi cu adevărat ele, trebuie să fie oponente ale bărbatului. Se naşte astfel o competiţie radicală între sexe, în care identitatea şi rolul unuia sunt subliniate spre a-l dezavantaja pe celălalt. Un al doilea curent, căutând să evite astfel de confruntări, tinde în schimb să nege diferenţele dintre sexe. Diferenţa fizică, numită „sex”, este minimizată şi este considerată a fi doar un efect al condiţionării sociale şi culturale. Instituţia familiei devine problematică, punându-se la îndoială structura ei cu doi părinţi, o mamă şi un tată, şi se afirmă o egalitate între homosexualitate şi heterosexualitate, ca un nou model de sexualitate polimorfă.

– Care este rădăcina acestei de-a doua tendinţe?

– Această perspectivă apare din premisa că natura umană nu posedă caracteristici ce să o determine în mod absolut ca fiind masculină sau feminină. De aceea, fiecare persoană, liberă de orice determinare biologică, se poate modela pe sine după cum doreşte. În faţa acestor idei eronate, Biserica reafirmă unele aspecte esenţiale ale antropologiei creştine, bazate pe adevărul revelat al Sfintelor Scripturi.

– Ce spune Biblia pe această temă?

– Cea mai lungă parte a documentului Congregaţiei este dedicată tocmai unei meditaţii asupra pasajelor biblice despre crearea bărbatului şi a femeii. Primul text, Geneză 1.1-2.4, descrie puterea creatoare a lui Dumnezeu, care acţionează spre a face distincţii în haosul iniţial (lumina de întuneric, apele de uscat, plantele de animale), în final creând omul: „după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. Al doilea pasaj al creaţiei, Geneză 2.4-25, confirmă importanţa esenţială a diferenţelor sexuale. Dumnezeu a pus prima femeie lângă primul bărbat, creată din chiar carnea lui şi învăluită de acelaşi mister.

– Ce înseamnă aceasta?

– Textele biblice oferă trei importante viziuni. În primul rând, fiinţele umane sunt persoane, bărbaţi şi femei, egali de aceea. Ele există într-o relaţionare reciprocă. În al doilea rând, corpul uman, fie el de natură bărbătească sau feminină, este chemat să existe în comuniune şi în dăruire de sine. Din acest motiv, căsătoria este prima şi fundamentala dimensiune a acestei vocaţii. În al treilea rând, aceste determinări iniţiale, făcute de Dumnezeu Creatorul – chiar dacă au fost răsturnate şi perturbate de păcat – nu pot fi abolite. Viziunea biblică asupra persoanei umane sugerează faptul că problemele legate de diferenţele sexuale, fie la nivel public, fie la nivel privat, trebuie să fie rezolvate printr-o abordare relaţională şi cu prin competiţie.

– Mai există şi alte indicaţii biblice?

– Scrisoarea Congregaţiei oferă şi alte consideraţii teologice privind dimensiunea sponsală a mântuirii. În Vechiul Testament de exemplu, istoria mântuirii se realizează prin participare atât masculină cât şi feminină, prin metafora mire-mireasă şi legământ. Recunoaştem un limbaj nupţial care îl orientează pe cititor spre figura masculină a Slujitorului suferind, precum şi spre figura feminină a Zionului. Aceste prefigurări îşi găsesc împlinirea în Noul Testament. Pe de o parte Maria, fiica aleasă a Zionului, rezumă condiţia Israelului/Miresei aşteptând ziua salvării. Pe de altă parte Isus cuprinde în persoana sa iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său, descrisă ca iubirea mirelui pentru mireasa sa.

Sfântul Paul dezvoltă acest sens nunpţial al mântuirii văzând viaţa creştină ca un mister nupţial al lui Cristos şi al Bisericii, mireasa sa. Atraşi în acest mister de har, soţii creştini, fără a fi feriţi de păcat şi de consecinţele lui, pot să îşi trăiască uniunea lor în iubire şi fidelitate reciprocă. Consecinţa este că bărbatul şi femeia nu văd diferenţele dintre ei în termeni de rivalitate şi opoziţie, ci în termeni de armonie şi colaborare.

– Care este contribuţia feminităţii la viaţa societăţii?

– Femeia, distinctă de bărbat, îşi are propria carismă, care a fost numită „capacitatea de a fi pentru celălalt”. Este o intuiţie legată de abilitatea ei psihică de a da viaţă şi de a se orienta spre creşterea şi protejarea celorlalţi. Acesta este „geniul femeilor” care le permite să ajungă mai rapid la maturitate, şi le dă un simţ al responsabilităţii, un respect pentru ceea ce este concret, precum şi capacitatea semnificativă de a persevera în adversitate. Acest depozit de virtuţi le conduce pe femei să fie prezente în mod activ atât în familie cât şi în societate, prin propuneri de soluţii inovative la problemele economice şi sociale.

– Cum ar putea fi rolul femeii în familie să fie împăcat cu munca ei?

– Este o întrebare importantă. Societatea trebuie să recunoască adevărata valoare a muncii depuse de femei în familie şi în creşterea copiilor, atât la nivel social cât şi la nivel economic.

– Ce contribuţie pot aduce femeile la viaţa Bisericii?

– În Biserică, femeia ca „semn” este mai mult ca niciodată centrală şi rodnică. De la începutul creştinismului, Biserica s-a înţeles pe sine ca fiind o comunitate legată de Cristos printr-o relaţie de iubire. Biserica, mireasa lui Cristos, a văzut-o întotdeauna pe Maria ca mamă a ei şi ca model pentru ea. De la Maria, Biserica învaţă anumite moduri fundamentale de acţiune, în primirea cuvântului lui Dumnezeu în credinţă şi în experimentarea profundă a intimităţii cu Cristos şi cu iubirea sa milostivă.

Referinţa la Maria, cu disponibilitatea ei pentru ascultare, primire, umilinţă, credinţă, laudă şi aşteptare, plasează Biserică în continuitate cu istoria spirituală a Israelului. Aceste atribute sunt comune fiecărei persoane botezate. În realitate, totuşi, este o caracteristică de maximă importanţă în viaţa Bisericii faptul de a deveni mărturie şi model pentru toţi creştinii a felului în care mireasa trebuie să răspundă la iubirea mirelui. Făcând astfel, femeile contribuie într-un mod unic la revelarea chipului Bisericii ca Mamă a credincioşilor.

– Un cuvânt de final?

– Două cuvinte pentru încheiere: redescoperire şi convertire. Redescoperirea demnităţii bărbatului şi femeii în recunoaştere reciprocă şi colaborare. Convertirea atât a bărbatului şi a femeii la identitatea lor originală, de fiinţe după „chipul lui Dumnezeu”, fiecare după harul propriu.