Pastor luteran, acum catolică, despre hirotonirea femeilor (I)

24.06.2004, Spring City (Catholica) - Când era tânără, Jennifer Ferrara nu şi-ar fi imaginat niciodată că într-o zi va susţine cu tărie că preoţia este doar pentru bărbaţi. A slujit ca pastor în Biserica Luterană, dar acum este catolică. Ea s-a convertit în 1998, povestea convertirii fiind relatată în cartea „Mistica catolică: patruzeci de femei îşi găsesc împlinirea în Biserica Catolică”, pe care a produs-o împreună cu Patricia Sodano Ireland, o altă fostă pastor luteran. Fierrara a acordat un interviu pentru Zenit în care explică cum în căutarea ei pentru un fundament teologic al hirotonirii femeilor în seminarul luteran pe care îl urma a condus-o în final să nu mai creadă în preoţia femeilor şi i-a deschis inima spre Biserica Catolică.

– Cum aţi ajuns ca fost pastor luteran să vă daţi seama că o femeie nu trebuie şi nu poate fi hirotonită preot?

– Când am intrat în seminar eram o feministă ce credea că bărbatul şi femeia sunt în principiu tot una. Mi se părea evident că femeile trebuie hirotonite. Analizasem puţin problema, dar doar la nivel de drepturi, care consideram că trebuie să fie egale. Până să intru în seminar nu aveam o credinţă prea bună, şi îmi însuşisem şi unele idei eretice. Dar intrând în seminar am început să învăţ teologie şi încetul cu încetul mi-am dat seama că hirotonirea femeilor este un act recent, ce are nevoie de justificare teologică. Nu am găsit răspunsul la problemă decât după câţiva ani, când deja eram pastor într-o parohie.

Pe atunci mă consideram a fi un „catolic evanghelic”. Catolicii evanghelici văd luteranismul ca o reformă în cadrul Bisericii lui Cristos şi pentru Biserica lui Cristos. De aceea luteranii au responsabilitatea acţionării în direcţia reconcilierii cu Roma. Faptul că eram pastor luteran m-a pus într-o poziţie dificilă, teologic vorbind. Eram un impediment tocmai pentru acea reconciliere pe care o doream. Aceasta m-a forţat să analizez mai în profunzime problema hirotonirii femeilor.

– Ce gândea Luther despre posibilitatea hirotonirii femeilor?

– Deşi Martin Luther nu credea în hirotonirea femeilor, am găsit totuşi sprijin pentru această idee în scrierile lui. În „Lecturile despre Geneză” el argumentează că Dumnezeu nu a dorit pentru bărbaţi şi femei roluri diferite. Diferenţele dintre sexe sunt un rezultat al căderii protopărinţilor noştri. Ca o formă de pedeapsă, femeia a devenit subiectul bărbatului şi, de aceea, a fost lipsită de posibilitatea de a îndeplini sarcini în afara casei, chiar şi în Biserică.

Luther credea că conducerea bărbătească era o problemă de lege naturală. Ca pastor luteran, nu eram de acord. Acceptarea egalităţii dintre sexe, din societatea occidentală, era de partea mea. Conform lui Luther, aranjamentele sociale trebuie conservate şi în Biserică, doar dacă nu sunt împotriva Evangheliei. Eu consideram că restricţionarea hirotonirii doar pentru bărbaţi era în zilele noastre un scandal. Hirotonirea femeilor mi se părea cel mai bun mod de a-i sluji Domnului în acest timp şi în acest loc.

Când am început să mă gândesc la Biserica Romano-Catolică, nu eram de acord cu învăţătura Bisericii despre hirotonirea femeilor. Chiar mă gândeam să scriu un articol în care să subliniez ceea ce credeam eu că ar fi deficienţele teologice ale poziţiei catolice. Pentru a mă pregăti pentru acest articol, am citit teologia despre trup a Papei Ioan Paul al II-lea. Aici am găsit o viziune asupra creaţiei care mi-a pus în încurcătură noţiunile mele feministe despre bărbat şi femeie.

– Cum aşa?

– Conform Papei Ioan Paul al II-lea, bărbatul şi femeia nu au fost creaţi în esenţă la fel. Masculinitatea şi feminitatea nu sunt doar atribute; mai degrabă natura sexuală este o parte constitutivă a persoanei. Bărbatul şi femeia exprimă amândoi umanul, dar în moduri în diferite şi complementare. (Credeţi sau nu, aceasta a fost pentru mine o idee radicală.) Bărbatul şi femeia au modul de slujire diferite. În inima acestei diversităţi de roluri stă diferenţa dintre a fi mamă şi a fi tată. Orice om aduce vocaţiei sale caracteristici paternale sau maternale, după cum e bărbat sau femeie. Acest lucru este adevărat atât pentru cei care au ales viaţa călugărească, cât şi pentru cei ce sunt părinţi biologici.

În concluzie, preotul romano-catolic nu este un simplu părinte: este un tată spiritual. Am ajuns la o concluzie în contradicţie cu ce crede societatea de azi, guvernată de androginitate: mamele şi taţii nu sunt interschimbabili. Femeia nu este bărbat şi, de aceea, nu poate să fie preot şi nici părinte/tată în sens spiritual. Dacă femeia intră în rolul preoţiei, atunci această instituţie îşi pierde dimensiunea de tată. Pentru a înţelege toate acestea a trebuit să renunţ la viziunea mea funcţionalistă asupra ministerului preoţiei. În majoritatea confesiunilor protestante, preotul joacă un rol în cadrul preoţiei tuturor credincioşilor. El sau ea predică Cuvântul şi administrează Sacramentele. În Biserica Catolică, preotul acţionează „in persona Christi”. Cristos este mirele; Biserica este mireasă. Acest mister nupţial este proclamat prin Vechiul şi Noul Testament.

În înţelegerea pe care o dau catolicii preoţiei, preotul îl reprezintă pe Cristos însuşi, pe autorul legământului, pe mirele şi capul Bisericii. Aceasta se vede mai ales în cazul Euharistiei, când Cristos îşi exercită ministerul său de mântuire. Ca să poţi să susţii hirotonirea femeilor trebuie să negi în mod absolut importanţa misterului nupţial pentru economia mântuirii. Dacă Biserica ar hirotoni femei, întreaga înţelegere a importanţei femininului şi masculinului în lucrarea mântuirii noastre s-a pierde. Este o miză importantă aici. Atunci când am înţeles cu adevărat acestea, mi-a fost relativ uşor să renunţ la hirotonirea mea şi să îmbrăţişez poziţia Bisericii.