Pastor luteran, acum catolică, despre hirotonirea femeilor (II)

25.06.2004, Spring City (Catholica) - Femeile pot găsi nenumărate ocazii de slujire în Biserică dacă îşi acceptă rolul lor specific, afirmă o femeie care a fost pastor luteran iar acum este o susţinătoare a faptului că preoţia este doar pentru bărbaţi. Jennifer Ferrara a devenit catolică în 1998, iar mai jos continuăm interviul pe care l-a acordat agenţiei ZENIT.

– Ce rol în Biserică mai rămâne femeilor dacă nu pot să primească preoţia?

– Nu este vorba de „ce le rămâne femeilor” ci de faptul că femeile trebuie să îşi îmbrăţişeze rolul lor specific. Dintotdeauna în Biserica Catolică a fost îndeajuns spaţiu pentru femei. Să nu uităm că hirotonirea femeilor în comunităţile protestante este de dată recentă. Înainte de aceasta, femeile nu aveau aproape nici un rol de jucat în aceste confesiuni. Bisericile protestante sunt foarte masculine.

Ca luterană, nu am avut modele feminine de sfinţenie care să mă inspire şi după care să mă ghidez. Deşi numeroase confesiuni protestante hirotonesc femei, ele nu recunosc importanţa femininului în planul de mântuire a lui Dumnezeu. Nu înţeleg de ce atâţia catolici desconsideră importanţa călugăriţelor în viaţa Bisericii ca şi cum ar fi cetăţeni de mâna a doua. Ele sunt mamele noastre spirituale! Protestanţii nu au recunoscut niciodată un astfel de rol pentru femei. Mai mult, la catolici există tot felul de forme de apostolat laic, de ordine terţiare şi de asociaţii în care femeile se pot implica.

– Convertirea Dvs de la pastor luteran la catolicism a însemnat şi renunţarea la preoţie, şi totuşi există unele femei în Biserică ce declară că se simt excluse pentru că nu pot fi hirotonite. Ce le-aţi spune lor?

– Aş începe prin a le spune că le înţeleg furia şi frustrarea. La început am fost puţin dezamăgită de ideea renunţării la hirotonirea mea, ca pas necesar pentru integrarea în Biserica Catolică. Dar acum viaţa mea, de femeie laică romano-catolică, de soţie şi de mamă, a câştigat noi sensuri. Pentru prima oară încerc să ascult ce are de spus Biserica despre cine sunt eu, în loc să aştept ca Biserica să se conformeze la ceea ce cred eu că ar trebui să fie Ea. În general oamenii de astăzi sunt porniţi împotriva autorităţii deoarece se aşteaptă ca instituţiile să se ajusteze după ei. De aceea, femeile care doresc să devină preoţi şi afirmă că sunt îndurerate că nu pot fi hirotonire, se aşteaptă ca în mod automat regulile să se schimbe şi să devină preoţi.

Şi totuşi, femeile care insistă că au chemare la preoţie şi se folosesc de durerea lor ca fiind o dovadă a adevăratei chemări interioare din partea lui Dumnezeu, fac de fapt o politică a durerii şi nu merg după teologia catolică în a-şi explica experienţele proprii. Dacă ele vor dori să se golească de sine şi să renunţe la voia proprie pentru Dumnezeu şi Biserică, vor descoperi cu siguranţă nenumărate căi de slujire.

– Cum explicaţi celor care cred că bărbatul şi femeia sunt la fel, sunt interschimbabili, faptul că Papa Ioan Paul al II-lea afirmă că de fapt bărbatul şi femeia nu au fost creaţi ca fiinţe identice?

– Am constatat faptul că cei care sunt hotărâţi să îmbrăţişeze principiul androginităţii nu sunt deschişi spre a auzi învăţătura Papei. Oricum, de regulă oamenii ştiu că bărbatul şi femeia nu sunt la fel. Îndeosebi părinţii ştiu aceasta, după ce au copii. Ei simt că mamele şi taţii, fetele şi băieţii, sunt diferiţi. Învăţătura Papei Ioan Paul al II-lea explică realitatea. De aici aş porni eu. Dacă poţi să îi faci pe oameni să înţeleagă această simplă premisă, că bărbaţii şi femeile – deşi egali în demnitate şi importanţă – sunt diferiţi, atunci poţi să continui să vorbeşti cu ei despre ce înseamnă aceasta din punct de vedere al rolurilor.

– Ce s-ar putea face pentru combaterea mişcării ce militează pentru hirotonirea femeilor?

– Cei care se opun hirotonirii femeilor nu pot să stea într-o stare de apărare. Nu trebuie să ne cerem scuze pentru poziţia noastră. Cel mai bun mod de a combate mişcarea pentru hirotonirea femeilor este să prezentăm învăţătura Bisericii într-o lumină pozitivă. Nivelul femeilor nu se ridică prin convingerea lor că trebuie să fie bărbaţi. Deşi femeile pot şi trebuie să li se permită să facă majoritatea sarcinilor atribuite în mod tradiţional bărbaţilor – aducându-le acestora o sensibilitate feminină – ele nu pot şi nu vor fi niciodată taţi biologici sau spirituali.

Cei care insistă altcumva, neagă de fapt dimensiunea nobilă şi sfântă a stării de soţie şi mamă – biologică şi spirituală – în planul prin care Dumnezeu doreşte să răscumpere creaţia. Biserica Catolică este una dintre puţinele instituţii, poate chiar singura, care recunoaşte importanţa femininului nu doar pentru buna funcţionare a societăţii, ci şi pentru mântuirea noastră. Trebuie să spunem aceasta.