Creştinii sunt chemaţi să edifice un demn „cămin al omului”

Apostolul Pavel afirmă că „patria noastră este în ceruri” (Filipeni 3:20), dar el nu sugerează deloc că noi trebuie să aşteptam pasivi până când vom intra în această patrie, ci mai curând să fim activi. „Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi. Aşadar, până când avem vreme, să facem bine la toţi, dar mai ales la cei de o credinţă cu noi” (Galateni 6: 9-10).

Revelaţia biblică precum şi înţelepciunea filozofică cea mai înaltă sunt în acord în a sublinia că, pe de-o parte, omenirea este orientată spre infinit şi eternitate; dar pe de altă parte, ea este puternic înrădăcinată pe pământ, în coordonatele timpului şi spaţiului. Avem un obiectiv transcendent de atins, dar printr-o călătorie ce are loc pe pământ şi în istorie. Cuvintele din cartea Facerii sunt lămuritoare: făptura umană este legată de ţărâna pământului, dar, în acelaşi timp, ea are un „suflet” ce o uneşte direct cu Dumnezeu (vezi Facerea 2:7).

Mai mult, cartea Facerii afirmă că omul, plăsmuit de mâinile lui Dumnezeu, a fost aşezat „în grădina Edenului, ca să o lucreze şi să o îngrijească” (Facerea 2:15). Cele două verbe din textul original ebraic, sunt cele care sunt folosite într-alt loc, unde ele înseamnă „a-l sluji ” pe Dumnezeu şi „a păzi” cuvântul Lui, adică angajamentul lui Israel cu privire la legământul său cu Domnul. Această analogie pare să sugereze că a existat un legământ anterior care-l unea pe Creator cu Adam, ca şi cu fiecare făptură umană, un legământ care se împlineşte în angajamentul de a umple pământul, de a-l supune şi de a domni peste peştii mărilor, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ (vezi Facerea 1:28; Psalm 8:7-9).

Din nefericire, adesea omul împlineşte această misiune încredinţată lui de către Dumnezeu nu ca un artizan înţelept, ci ca un tiran opresor. Până la urmă el se regăseşte pe sine într-o lume devastată şi ostilă, într-o societate sfâşiată şi schilodită, aşa cum din nou ne arată cartea Facerii în imaginea mareaţă din capitolul 3, unde ea descrie ruperea armoniei omului cu semenii săi, cu pământul şi cu Creatorul însuşi. Acesta este adevăratul rod al păcatului originar, adică răzvrătirea care s-a produs chiar la început împotriva planului pe care Dumnezeu l-a încredinţat omenirii.

De aceea, cu milostivirea lui Cristos Răscumpărătorul, noi trebuie să regândim planurile noastre de pace şi dezvoltare, de dreptate şi solidaritate, de transformare şi punere în valoare a realităţilor terestre şi temporale, aşa cum sunt ele conturate în primele pagini ale Scripturii. Noi trebuie să continuăm marea aventură a omenirii în domeniul ştiinţei şi tehnologiei, descoperind tainele naturii. Iar prin economie, comerţ şi viaţă socială, noi trebuie să dezvoltăm bunăstarea şi cunoaşterea, să învingem mizeria, ca şi orice formă de umilire a demnităţii umane.

Într-un anumit sens, această lucrare creatoare este încredinţată de către Dumnezeu omului, astfel ca ea să continue atât în demersurile extraordinare din ştiinţă şi tehnologie, cât şi în angajamentul de fiecare zi al muncitorilor, savanţilor precum şi al oamenilor care cu mintea şi cu mâinile lor caută să „cultive şi îngrijească” pământul, să-i unească pe oameni într-o mai mare solidaritate. Dumnezeu nu este absent din această creaţie a Sa; dimpotrivă, „El l-a încoronat pe om cu mărire şi cinste”, făcându-l, prin autonomia şi libertatea sa, reprezentantul Său în lume şi istorie (vezi Psalm 8:6-7).

Aşa cum spune psalmistul, dimineaţa „omul iese la lucrul său şi la munca sa până înserează” (Psalm 104:23). În parabolele Sale, Cristos pune, de asemenea, în valoare buna folosire a muncii omului, pe câmp sau pe mare, acasă sau în adunări, în ogrăzi sau în pieţe. Lui îi place să ilustreze în mod simbolic taina Împărăţiei lui Dumnezeu şi necontenita ei acţiune, fiind conştient că uneori acest lucru este anulat de către rău şi păcat, egoism şi nedreptate. Prezenţa tainică a Împărăţiei în istorie susţine şi dă viaţă eforturilor creştinului în sarcinile sale pământeşti.

Angajaţi în această lucrare şi în această luptă, creştinii sunt chemaţi să colaboreze cu Creatorul pentru a realiza pe pământ un „cămin al omului” mai conform cu demnitatea sa şi cu planul divin, un cămin în care îndurarea şi adevărul se întâlnesc, dreptatea şi pacea se îmbrăţişează” (Psalm 85:11).

În această lumină aş vrea să vă propun din nou pentru meditaţie paginile pe care Conciliul Vatican II le-a dedicat, în constituţia pastorală „Gaudium et spes” (vezi cap. III şi IV), „activităţii omului în lume” precum şi „misiunii Bisericii în lumea contemporană”. Conciliul ne învaţă că „activitatea umană individuală şi colectivă, acest uriaş efort prin care oamenii se străduiesc de-a lungul veacurilor să-şi amelioreze condiţiile de viaţă, privit în sine, corespunde planului lui Dumnezeu” (GS n. 34).

Complexitatea societăţii moderne face încă şi mai dificilă sarcina structurilor politice, culturale, economice şi tehnologice, care sunt adesea fără suflet. În acest orizont dificil dar promiţător, Biserica este chemată să recunoască autonomia realităţii pământeşti (vezi GS, 36), dar, de asemenea, să proclame în mod eficace „prioritatea eticii asupra tehnologiei, primatul persoanei asupra lucrurilor, superioritatea spiritului asupra materiei” (Congregaţia pentru Educaţia Catolică, „În aceste ultime decenii”, 30 decembrie 1988, nr. 44). Numai în acest fel se va împlini proclamaţia lui Pavel: „De asemenea, şi creaţia aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu; că creaţia însăşi va fi eliberată din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:19-21).