Spre ceruri noi şi un pământ nou

A doua Epistolă a lui Petru, recurgând la simboluri caracteristice limbajului apocaliptic folosit în scripturile iudaice, ne prezintă noua creaţie ca pe o floare care înfloreşte din cenuşa istoriei lumii (vezi 2 Petru 3,11-13). Aceasta este imaginea care pecetluieşte cartea Apocalipsei, atunci când Ioan proclamă: „Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Pentru că cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut, şi marea nu mai este” (Apocalipsa 21,1). Apostolul Pavel, în Epistola către Romani, descrie creaţia ca gemând sub apăsarea răului, dar destinată „să fie izbăvită de robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8,21).

Astfel, Sfânta Scriptură inserează un virtual fir de aur în mijlocul slăbiciunii, mizeriei, violenţei, şi nedreptăţii din istoria umană, conducând spre o ţintă mesianică de eliberare şi de pace. Pe această solidă bază biblică, Catehismul Bisericii Catolice învaţă că „universul vizibil este deci destinat şi el să fie transformat, «pentru ca lumea însăşi, refăcută în starea de la început, să fie, fără nici o piedică, în slujba celor drepţi», participând la glorificarea lor în Isus Cristos cel înviat” (Catehismul Bisericii Catolice, 1047, conform Sf. Irineu, „Adversus haereses”, 5,32,1). Atunci, în sfârşit, într-o lume pacificată, „înţelepciunea lui Dumnezeu va umple pământul, aşa cum marea este umplută de ape” (Isaia 11,9).

Această creaţie nouă, umană şi cosmică, este inaugurată de învierea lui Cristos, primul rod al acelei transfigurări căreia toţi îi suntem destinaţi. Pavel afirmă acest lucru în prima sa Epistolă către Corinteni: „Întâi Cristos, care este începătură, apoi cei ai lui Cristos; la venirea Lui. După aceea vine sfârşitul, când Domnul va încredinţa împărăţia lui Dumnezeu-Tatăl (…). Cel din urmă vrăjmaş care va fi nimicit va fi moartea … pentru ca Dumnezeu să fie totul întru toate” (1 Corinteni 15, 23-24,26,28).

Desigur, aceasta este o perspectivă de credinţă, de care putem fi uneori tentaţi să ne îndoim, întrucât omul trăieşte în istorie sub apăsarea răului, a contradicţiilor şi a morţii. Deja citata a doua Epistolă a lui Petru ia în considerare acest lucru, reflectând la obiecţiile celor care sunt neîncrezători, sceptici sau chiar batjocoritori şi care întreabă: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Că de când au adormit părinţii toate rămân aşa ca de la începutul zidirii” (2 Petru 3,3-4).

Aceasta este atitudinea descurajată acelor care refuză orice angajament în confruntările cu istoria şi transformarea ei. Ei sunt convinşi că nimic nu se poate schimba, că orice efort este în van, că Dumnezeu este absent şi deloc interesat de acest mărunt punct din univers care este pământul. Deja în lumea greacă unii gânditori învăţau acest lucru, iar a doua Epistolă a lui Petru reacţionează, probabil, la această viziune fatalistă şi la evidentele ei implicaţii practice. Dacă într-adevăr nimic nu se poate schimba, ce sens mai are speranţa? Tot ce mai rămâne atunci de făcut este să ne aşezăm la marginea vieţii, lăsând mişcarea repetitivă a evenimentelor umane să-şi împlinească ciclul său neîntrerupt. Urmând această cale, mulţi bărbaţi şi femei au trăit la marginile istoriei, lipsindu-le încrederea, fiind indiferenţi la orice, incapabili să lupte şi să spere. În contrast cu aceasta, viziunea creştină este ilustrată în chip limpede de Isus, care, atunci când „a fost întrebat de către farisei când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, le-a răspuns: Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în chip văzut, şi nimeni nu va putea zice: Iat-o, e aici!, sau: E acolo! Căci împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 20-21).

La ispita acelora care îşi imaginează scenele apocaliptice ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu, sau ale acelora care îşi închid ochii grei de somnul indiferenţei, Cristos oferă o venire fără zgomot, a unor ceruri noi şi a unui pământ nou. Această venire se aseamănă cu ascunsa, dar dinamica germinaţie a seminţelor sub brazdă (vezi Marcu 4, 26-29).

De aceea, Dumnezeu, intrând în evenimentele umane şi ale lumii, o face în linişte, aşteptând cu răbdare umanitatea, cu întârzierile şi condiţionările ei. El îi respectă libertatea, o sprijină când este chinuită de disperare, o conduce din etapă în etapă, şi o invită să colaboreze la planul de adevăr, dreptate şi pace al Împărăţiei. De aceea, acţiunea divină şi efortul uman trebuie să se împletească. ”De aici se vede că mesajul creştin nu-i abate pe oameni de la construirea lumii şi nici nu-i îndeamnă să neglijeze binele semenilor lor, ci, dimpotrivă, îi obligă mai mult la îndeplinirea acestei îndatoriri” („Gaudium et spes”, 34).

Astfel, o temă de mare importanţă se deschide în faţa noastră, care întotdeauna a interesat reflecţia şi acţiunea Bisericii. Fără a cădea în extremele opuse ale unui izolaţionism sacru sau ale secularismului, creştinul trebuie să-şi exprime speranţa sa chiar în mijlocul structurilor vieţii seculare. Dacă Împărăţia este dumnezeiască şi veşnică, ea este, totuşi, sădită în timp şi spaţiu: ea este „înlăuntrul nostru”, după cum spune Isus.

Conciliul Vatican II a subliniat cu tărie această relaţie intimă şi profundă: „Misiunea Bisericii nu este numai să aducă oamenilor mesajul lui Cristos şi harul Său, ci şi să pătrundă şi să desăvârşească cu spiritul Evangheliei sfera temporală”(„Apostolicam auctositatem”, 5). Ordinea spirituală şi temporală „sunt distincte, în planul unic al lui Dumnezeu ele sunt astfel legate încât Dumnezeu însuşi voieşte să refacă, în Cristos, lumea întreagă, transformând-o într-o făptură nouă, începând de aici de pe pământ, pentru a o împlini desăvârşit în ziua de apoi” (ibidem).