Recapitularea în Cristos a tuturor lucrurilor

Planul de mântuire al lui Dumnezeu, „misterul voii Sale” (Efeseni 1,9) cu privire la orice făptură, este exprimat în Epistola către Efeseni cu un termen caracteristic: „a recapitula” în Cristos toate lucrurile, cereşti şi pământeşti (vezi Efeseni 1,10). Această imagine ne poate duce şi la cea a tijei pe care se înfăşura fâşia de pergament sau de papirus a sulului unui volumen care poartă pe sine inscripţia: Cristos conferă un sens unitar pentru toate silabele, cuvintele, lucrările creaţiei şi ale istoriei.

Primul care a preluat şi dezvoltat în chip minunat această temă a „recapitulării” a fost Sfântul Irineu, episcop de Lyon în secolul al doilea, un mare Părinte al Bisericii. Împotriva oricărei fragmentări a istoriei mântuirii, a oricărei separări între Vechiul şi Noul Legământ, împotriva oricărei împrăştieri a revelaţiei şi acţiunii divine, Irineu exaltă pe singurul Domn, Isus Cristos, care prin Întruparea Sa reuneşte în sine întreaga istorie a mântuirii, umanitatea şi întreaga creaţie: „El, regele veşnic, recapitulează în sine totul” (Adversus haereses, III, 21,9).

Să ascultăm un fragment în care acest Părinte al Bisericii comentează cuvintele Apostolului, care se referă anume la recapitularea în Cristos a tuturor lucrurilor. În expresia „toate lucrurile” – afirmă Irineu – este cuprins omul, mişcat de misterul Întrupării, în timp ce Fiul lui Dumnezeu „din nevăzut devine văzut, din neînţeles – înţeles, din nepăsător – simţitor, din Cuvânt devine om. El a recapitulat în sine totul, pentru că, fiind Cuvânt al lui Dumnezeu, El are întâietate faţă de fiinţele supranaturale, spirituale şi nevăzute, după cum, în acelaşi fel, El are întâietate asupra fiinţelor vizibile şi cu trup. Asumându-şi acest primat şi dându-se pe sine „cap” al Bisericii, El a atras totul în Sine” (Adversus haereses, III, 16,6). Această vărsare a tuturor fiinţelor în Cristos, centru al timpului şi al spaţiului, se împlineşte treptat în istorie, depăşind obstacolele, rezistenţa la păcat şi la Cel Rău.

Pentru a ilustra această tensiune, Irineu recurge la opoziţia, prezentată deja de Pavel între Cristos şi Adam (vezi Romani 5, 12-21): Cristos este noul Adam, adică, primul născut al umanităţii credincioase, care primeşte cu iubire şi supunere planul de mântuire pe care Dumnezeu l-a trasat ca suflet şi scop al istoriei. Cristos trebuie, de aceea, să anuleze lucrarea de devastare, idolatriile oribile, violenţele şi toate păcatele pe care răzvrătitul Adam le-a împrăştiat în evenimentele seculare ale omenirii şi în orizontul creaţiei. Cu supunerea Sa deplină către Tatăl, Cristos deschide o epocă de pace cu Dumnezeu şi între oameni, reconciliind în Sine umanitatea împrăştiată (vezi Efeseni 2,16). El îl „recapitulează” în Sine pe Adam, în care se recunoaşte întreaga umanitate, transfigurându-l în Fiul lui Dumnezeu, aducându-l la deplina comuniune cu Tatăl. Prin fraternitatea Sa cu noi în trup şi sânge, în viaţă şi moarte, Cristos devine „capul” umanităţii mântuite. Irineu mai scrie: „Cristos a recapitulat în Sine însuşi tot sângele vărsat de către toţi drepţii şi profeţii care au existat dintru începuturi” (Adversus haereses, V, 14,1; cfr V, 14,2).

Binele şi răul sunt luate în considerare în lumina lucrării mântuitorii a lui Cristos. Aceasta, aşa cum ne ajută Pavel să intuim, implică întreaga creaţie, în varietatea componentelor sale (vezi Romani 8, 18-30). Natura însăşi, de fapt, după cum este supusă la golirea de semnificaţie, la degradarea şi la devastarea provocată de păcat, tot astfel participă şi la bucuria eliberării adusă de Cristos în Spiritul Sfânt.

Se conturează astfel acţiunea deplină a planului original al Creatorului: o creaţie în care Dumnezeu şi omul, bărbatul şi femeia, umanitatea şi natura se află în armonie, în dialog, în comuniune. Acest plan, tulburat de păcat, este reluat în felul cel mai minunat de către Cristos, care îl reactualizează în mod misterios, dar eficace, în realitatea prezentă, în aşteptarea împlinirii lui. Însuşi Isus a declarat că este pivotul şi punctul de convergenţă al acestui plan de mântuire, atunci când a afirmat: „Iar Eu , când mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12,32). Iar Evanghelistul Ioan prezintă această lucrare ca pe un fel de recapitulare, „… şi ca să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11,52).

Această lucrare se va desăvârşi la sfârşitul istoriei, aşa cum ne-o reaminteşte Pavel, atunci când „Dumnezeu va fi toate în toţi” (1 Corinteni 15,28). Ultima pagină a Apocalipsei – care a fost proclamată la deschiderea întâlnirii noastre – ne zugrăveşte în culori vii acest scop. Biserica şi Spiritul aşteaptă şi invocă momentul în care Cristos „îi va preda împărăţia lui Dumnezeu Tatăl, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere . Vrăjmaşul de pe urmă care va fi nimicit este moartea; căci toate le-a pus sub picioarele Lui” (1 Corinteni 15, 24.26).

La sârşitul acestei înfruntări – cântate în paginile admirabile ale Apocalipsei – Cristos va împlini „recapitularea”, iar cei ce vor fi uniţi cu El vor forma comunitatea celor mântuiţi, care „nu va mai fi rănită de păcat, de prihană, de amorul propriu, care distrug sau rănesc comunitatea pământească a oamenilor. Viziunea beatifică, în care Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil aleşilor Săi va fi izvor nesecat de fericire, de pace şi de comunitate de destin a lumii materiale şi a omului” (Catehismul Bisericii Catolice, 1045).

Biserica, mireasa iubită a Mielului, cu privirea aţintită asupra acestei zile luminoase, înalţă chemarea arzătoare: „Maran atha” (1 Corinteni 16,22), „Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22,20).