Maria, icoană escatologică a Bisericii

Întâlnirea noastră s-a deschis prin ascultarea uneia dintre paginile cele mai cunoscute din Apocalipsa lui Ioan. În femeia însărcinată, care stă să nască un fiu în faţa unui balaur roşu-sângeriu care urlă plin de furie împotriva ei şi a fiului pe care ea îl naşte, tradiţia liturgică şi artistică creştină a văzut chipul Mariei, Maica lui Cristos. Totuşi, conform intenţiei iniţiale a autorului sacru, dacă naşterea pruncului reprezintă venirea lui Mesia, femeia personifică în mod evident poporul lui Dumnezeu, fie el Israelul biblic, fie Biserica. Interpretarea mariană nu contravine înţelesului eclesial al textului, deoarece Maria este o „imagine a Bisericii” (Lumen gentium, art. 63; vezi şi Sf. Ambrozie, Expos. Lk, II, 7).

Din perspectiva comunităţii creştine se zăreşte, aşadar, profilul Maicii lui Mesia. Împotriva Mariei şi a Bisericii se ridică balaurul, care îl evocă pe Satana sau pe cel rău, căci aşa cum este cunoscut din simbolismul Vechiului Testament, roşul este simbolul războiului, al măcelului şi al sângelui vărsat; cele „şapte capete” încoronate reprezintă puterea înspăimântătoare a răului, în timp ce cele „zece coarne” evocă puterea înfricoşătoare a fiarei descrise de profetul Daniel (vezi 7,7), precum şi imaginea puterii răufăcătoare care se dezlănţuie în istorie.

Astfel, binele şi răul se confruntă între ele. Maria, Fiul Său şi Biserica reprezintă slăbiciunea şi fragilitatea aparentă a iubirii, adevărului şi dreptăţii. Împotriva lor se dezlănţuie monstruoasa energie devastatoare a violenţei, minciunii şi nedreptăţii. Iar cântul care încheie pasajul, ne reaminteşte că verdictul final este acordat pentru „mântuirea, tăria, şi domnia Dumnezeului nostru şi puterea Unsului său” (Apocalipsa 12,10).

Desigur, în decursul istoriei Biserica a putut fi constrânsă să îşi caute un refugiu în deşert, aşa cum vechiul Israel a făcut-o în drumul său spre Ţara Promisă. Printre alte lucruri, deşertul este un adăpost tradiţional pentru cei prigoniţi, el este domeniul ascuns şi liniştit unde este oferită protecţia divină (vezi Facerea 21, 14-19; 1 Regi 19, 4-7). Oricum, femeia rămâne în acest adăpost, aşa cum Apocalipsa o subliniază (vezi 12, 6,14), numai pentru un anumit timp. Timpul de durere, de strâmtorare şi de încercare nu este, de aceea, fără capăt: la sfârşit va fi eliberarea şi va veni ceasul gloriei.

Contemplând acest mister dintr-o perspectivă mariană, putem afirma că „Maria, alături de Fiul Său, este icoana desăvârşită a libertăţii şi eliberării omenirii şi universului. Spre ea trebuie să privească Biserica, pentru care Maria este mamă şi model, pentru a înţelege semnificaţia misiunii ei în deplinătatea sa.” (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, „Libertatis conscientia”, 22 martie 1986, nr. 97; vezi şi enciclica „Redemptoris Mater”, art. 37).

Să ne fixăm, deci, privirea asupra Mariei, icoană a Bisericii pelegrine prin deşertul istoriei, dar hărăzită gloriosului sfârşit în Ierusalimul ceresc, unde ea va străluci ca Mireasă a Mielului, Cristos Domnul. Aşa cum o celebrează Biserica Răsăritului, Maica lui Dumnezeu este Hodighitria, „cea care ne arată calea”, adică pe Cristos, unicul mijlocitor pentru întâlnirea deplină cu Tatăl. Un poet francez vede în ea „creatura în prima ei onoare şi în înflorirea ei finală, aşa cum a venit ea de la Dumnezeu în dimineaţa splendorii sale originare (P. Claudel, „La Vièrge à Midi”, ed. Pléiade, p. 540).

În Neprihănita Zămislire, Maria este modelul desăvârşit de făptură umană care, chiar de la început este plină de harul divin care susţine şi transfigurează orice creatură (vezi Luca 1,28) şi care alege întotdeauna, în libertatea ei, calea lui Dumnezeu. În glorioasa ei ridicare la cer, Maria este imaginea creaturii chemate de Cristos înviat pentru a atinge, la sfârşitul istoriei, deplinătatea comuniunii cu Dumnezeu în învierea spre o veşnicie binecuvântată. Pentru Biserica ce simte adesea povara istoriei şi atacul răului, Maica lui Cristos este emblema luminoasă a omenirii răscumpărate şi învăluite în harul mântuitor.

Sfârşitul întâmplărilor umane va avea loc atunci când „Dumnezeu va fi totul pentru toţi” (1 Corinteni 15,28) şi, aşa cum vesteşte Apocalipsa, „marea nu va mai fi” (21,1), semn că haosul distructiv al răului va fi până la urmă eliminat. Biserica se va prezenta în faţa lui Cristos ca o „Mireasă gătită pentru Mirele său” (Apocalipsa 21,2). Acesta va fi momentul de intimitate şi al unei iubiri desăvârşite. Totuşi, de pe acum, privind spre Fecioara înălţată la cer, Biserica are o pregustare a bucuriei ce îi va fi dată din plin la sfârşitul timpurilor. În pelerinajul de credinţă de-a lungul istoriei, Maria însoţeşte Biserica ca „model al comuniunii eclesiale în credinţă, iubire şi uniune cu Cristos. Prezentă din veşnicie în misterul lui Cristos, ea este, în mijlocul apostolilor, în însăşi inima Bisericii născânde şi a Bisericii din toate timpurile. De fapt, Biserica s-a constituit în camera de sus a Cenacolului împreună cu Maria, care a fost Mama lui Cristos, şi cu fraţii săi. De aceea, nu se poate vorbi de Biserică dacă Maria, Maica Domnului, nu este prezentă alături de fraţii săi” (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, „Communionis notio”, 28 mai 1992, art. 19; vezi Cromazio di Aquileia, Predica 30, 1).

Să îi cântăm un imn de laudă Mariei, icoană a omenirii răscumpărate, semn al Bisericii care trăieşte în credinţă şi iubire, anticipând plinătatea Ierusalimului ceresc. „Geniul poetic al Sfântului Efrem Sirianul, numit şi `harfa Spiritului Sfânt`, a cântat-o neobosit pe Maria, lăsând urme încă vii în tradiţiile Bisericii siriene” (Redemptoris Mater art. 31). El este cel care o reprezintă pe Maria ca pe o icoană de frumuseţe: „Ea este sfântă în trupul ei, frumoasă în spirit, curată în gândire, cinstită în inteligenţa ei, perfectă în simţirea ei, nepătată, tare în hotărârile ei, imaculată în inima ei, plină de toate virtuţile” (Imnuri către Fecioara Maria 1, 4; ed. Th. J. Lamy, Hymns of Blessed Mary, Malines 1886, t. 2, col. 520). Fie ca această imagine să strălucească în centrul fiecărei comunităţi eclesiale ca o reflectare desăvârşită a lui Cristos, şi fie ca ea să fie un semn înălţat printre oameni, ca o „cetate aşezată în vârful unui munte” şi ”ca o făclie pusă pe un candelabru, care dă lumină tuturor” (vezi Matei 5, 14-15).