Psalmii ca sursă de inspiraţie pentru rugăciune

În Scrisoarea Apostolică „Novo Millennio Ineunte” mi-am exprimat speranţa că Biserica îşi va însuşi tot mai mult „arta rugăciunii”, învăţând-o mereu de pe buzele divinului Învăţător (vezi nr. 32). O astfel de angajare trebuie trăită mai ales în Liturghie, izvor şi culme a vieţii bisericeşti. În legătură cu aceasta, este important să acordăm o mai mare atenţie pastorală promovării Liturghiei Orelor, ca rugăciune a întregului Popor al lui Dumnezeu (vezi ibidem, nr. 34). Dacă, în fapt, preoţii şi călugării au un mandat specific să o recite, ea este propusă în mod călduros şi laicilor. Acest lucru a fost indicat cu mai bine de 30 de ani în urmă, de către venerabilul meu predecesor, Papa Paul al VI-lea, în constituţia „Laudis Canticum„, în care a hotărât modelul actual pentru această rugăciune, sperând că Psalmii şi Imnurile, structura de bază a Liturghiei Orelor, vor fi adoptate „cu o dragoste reînnoită de către Poporul lui Dumnezeu” (AAS 63[1971], 532).

Este un fapt încurajator că, atât în parohii cât şi în adunări bisericeşti, mulţi laici au învăţat să o aprecieze. Ea este o rugăciune care implică o formare catehetică şi biblică, pentru a putea fi apreciată în toată profunzimea ei.

Cu acest scop, începem astăzi o serie de cateheze asupra Psalmilor şi Imnurilor care se cântă în rugăciunea de dimineaţă a Laudelor. Aş dori ca în acest fel să îi încurajez şi să îi ajut pe toţi să se roage chiar cu cuvintele folosite de Isus şi prezente de milenii în rugăciunea lui Israel şi în cea a Bisericii.

Putem să înţelegem Psalmii pe diferite căi. Prima cale ar consta în prezentarea structurii lor literare, a autorilor lor, a formării lor, a contextului în care au apărut. Apoi, ar fi sugestivă o lectură care să pună în evidenţă caracterul lor poetic, care ajunge de atâtea ori la cele mai înalte nivele de intuiţie lirică şi expresie simbolică. Nu mai puţin interesant ar fi să îi parcurgem luând în considerare diversele stări sufleteşti care îl animă pe autor: bucurie, recunoştinţă, mulţumire, iubire, tandreţe, entuziasm, dar şi suferinţă puternică, plângeri, apeluri la ajutor şi dreptate, care izbucnesc adesea în mânie şi blestem. În Psalmi, fiinţa umană se regăseşte, deci, în întregime.

Lectura noastră va tinde mai cu seamă să scoată în evidenţă semnificaţia religioasă a Psalmilor, arătând cum, cu toate că au fost scrişi cu atâtea secole în urmă pentru credincioşii evrei, ei pot fi folosiţi şi în rugăciunea discipolilor lui Cristos. Pentru aceasta, ne vom lăsa ajutaţi de rezultatele exegezelor, ne vom plasa, de asemenea, în şcoala Tradiţiei, dar mai presus de toate, ne vom strădui să-i ascultăm pe Părinţii Bisericii.

Aceştia, într-adevăr, cu o pătrundere spirituală profundă, au ştiut să discearnă şi să indice marea „cheie” de lectură a Psalmilor în Cristos Însuşi, în plenitudinea misterului Său. Căci Părinţii erau cu totul convinşi că în Psalmi se vorbeşte despre Cristos. Într-adevăr, Isus Cel înviat aplică la Sine Însuşi Psalmii când le spune discipolilor: „că toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi, trebuie să se împlinească”. (Luca 24, 44). Părinţii au înţeles că în Psalmi se vorbeşte despre Cristos, când nu ne vorbeşte de-a dreptul Cristos. Zicând aceasta ei nu se gândeau numai la persoana individuală a lui Isus, ci la Christus totus, la Cristos total, format din Cristos, capul şi membrele Sale.

Se naşte, în felul acesta, pentru creştin, posibilitatea de a citi Psaltirea în lumina întregului mister al lui Cristos. Din această viziune reiese dimensiunea eclesială, care este vizibilă în special în cântarea în cor a Psalmilor. Se înţelege astfel cum Psalmii au putut fi adoptaţi, chiar din primele secole creştine, ca rugăciune a Poporului lui Dumnezeu. Dacă, în anumite perioade istorice, a apărut tendinţa de a prefera alte rugăciuni, a fost un mare merit al monahilor de a ţine sus în Biserică făclia Psaltirii. În zorii celui de al doilea mileniu creştin, unul dintre aceştia, Sf. Romualdo, fondator al comunităţii din Camaldoli, a mers până într-acolo încât a susţinut că, aşa cum o afirmă biograful său Bruno di Querfurt –Psalmii sunt singura cale pentru a face experienţa unei rugăciuni cu adevărat profunde: „Una via in psalmis” (Passio Sanctorum Benedicti et Johannes ac sociorum eorundem: MPH VI, 1893, 427).

Această afirmaţie, exagerată la prima vedere, este în realitate ancorată în cea mai bună tradiţie a primelor secole creştine, când Psaltirea devenise prin excelenţă cartea rugăciunii bisericeşti. Ea a fost opţiunea învingătoare în confruntările cu tendinţele eretice care au continuat să submineze mereu unitatea de credinţă şi de comuniune. Este interesantă, cu privire la aceasta, o minunată scrisoare pe care Sf. Atanasie i-o adresa lui Marcellino, în prima jumătate a secolului al IV-lea, atunci când erezia ariană făcea ravagii, atacând credinţa în divinitatea lui Cristos. În faţa ereticilor care îi atrăgeau pe oameni la ei prin cântece şi rugăciuni care satisfăceau sentimentele lor religioase, marele Părinte al Bisericii şi-a dedicat toate puterile pentru a-i învăţa pe creştini Psaltirea transmisă de către Scriptură (vezi PG 27, 12 ss.). Aşa s-a întâmplat că rugăciunea psalmodică, devenită curând o practică universală printre cei botezaţi, s-a adăugat la „Tatăl Nostru”, rugăciunea, prin excelenţă, a Domnului.

Datorită şi rugăciunii comunitare a Psalmilor, conştiinţa creştină a ţinut minte şi a înţeles că este imposibil să mergem spre Tatăl, care locuieşte în ceruri, fără o comuniune autentică de viaţă cu fraţii şi surorile care locuiesc pe pământ. În plus, intrând în tradiţia de rugăciune a poporului evreu, creştinii vor învăţa să se roage, reamintind magnalia Dei, adică marile minuni înfăptuite de Dumnezeu, fie la facerea lumii şi a umanităţii, fie în istoria lui Israel şi a Bisericii. Această formă de rugăciune, extrasă din Scriptură, nu exclude, desigur, expresii mai libere, iar acestea vor continua nu numai să caracterizeze rugăciunea personală, dar şi să îmbogăţească însăşi rugăciunea liturgică, ca de exemplu prin imnuri şi tropare. Cartea Psalmilor, rămâne, de aceea, sursa ideală a rugăciunii creştine, iar Biserica noului mileniu va continua să se inspire din ea.